Duhovnicul şi penitentul în scaunul spovedaniei

Studiile referitoare la Tai­na Spo­ve­da­ni­ei au, în marea lor ma­jo­­ritate, în cen­trul a­tenţiei pe cel ce se măr­­tu­ri­seş­te, conţinutul măr­tu­risirii lui, trep­tele spo­ve­da­niei, canonul sau epitimia etc. Mai puţin s-a ac­cen­tuat dispo­zi­ţia pe care tre­buie să o aibă pre­otul. Spo­ve­dania este o naş­tere du­hov­ni­ceas­că marca­tă de durerile pro­vo­cate de pă­re­rea de rău pentru păcatele să­vârşite. Aceste du­reri ale u­nei noi naşteri le sim­te şi le su­portă deopotrivă şi preotul.

Pre­zenţa preotului es­te o pre­zen­ţă activă, el se in­te­­rio­ri­zea­ză penitentului, co­boa­ră în a­d­âncurile de taină a­le sufle­tu­­lui acestuia şi odată cu el co­boară Hristos: „Du­hov­ni­cul tre­buie să pătrundă în viul ce­lui ce se măr­turiseşte, ca măr­tu­risirea aceluia să ţâş­neas­că de acolo. Trebuie să taie cu cu­vân­­tul lui, cu dragostea lui, pâ­­nă la acel viu. Dar la viul cui­­va nu se poate pătrunde de­­cât prin viul propriu. Cel ce se măr­turiseşte trebuie să sim­tă şi el că mărturisirea lui a­tinge vi­ul din duhovnic, fă­cân­du-l să vi­breze frăţeşte. În măr­turisire tre­buie să se în­tâl­nească deci oa­meni ade­vă­raţi, adică prin viul din ei. Nu­mai prin aceasta de­vin una, se des­chid unul altuia prin sen­si­bi­­litate. Altfel ră­mân două coji care se ating fă­ră să se sim­tă una pe alta”¹.

În această coborâre se cere din partea duhovnicului mul­tă pru­denţă sau, cu un termen con­­sacrat, mult tact pastoral². Du­­hov­nicul trebuie să pă­trun­dă în sufletul penitentului a­tât cât a pătruns păcatul, pentru a fa­ce lumină acolo unde a pă­truns întunericul.

Spovedania constă într-un di­­a­log între duhovnic şi penitent, dialog ce debutează cu în­­tre­bări care îl ajută pe du­hov­­nic la conturarea persona­li­tăţii ci­vile, religioase şi mo­ra­le a pe­ni­tentului. Una dintre în­tre­bă­ri­le de bază ale a­ces­tui început de dialog preci­zea­ză timpul când a avut loc ul­­tima spo­ve­da­nie şi dacă pe­ni­­­tentul şi-a îm­pli­nit cano­nul³.

Aceasta, pe bună dreptate, da­­că avem în vedere un fapt de im­portanţă deosebită subli­ni­at chiar de rânduiala Tai­nei. O ru­găciune din această rân­du­ia­lă menţionează, între al­tele: „...sau po­runcile du­hov­ni­cilor nu le-au păzit”⁴. Pre­o­tul, în sca­u­nul duhovniciei, „as­cultă cu răb­darea lui Hri­s­tos, iartă cu bu­nătatea şi pu­te­rea lui Hris­tos, iubeşte cu iu­birea lui Hris­tos, mustră cu blân­deţea lui Hris­tos, pentru că prin el lu­crea­­ză Însuşi Hris­tos, «prin gu­ra lui vor­beş­te Însuşi Fiul lui Dum­nezeu»”⁵. Legătura harică slă­bi­tă prin păcat se reface în tim­­pul spovedaniei prin inter­me­­diul duhovnicu­lui, dar, în a­­­ce­laşi timp, şi între duhovnic şi pe­nitent se realizează o le­gă­­tu­ră harică ce durează în timp a­tât cât duhovnicul con­ti­­nuă să fie preocupat de sta­rea morală a ucenicilor, preo­cu­pare con­cre­ti­zată în ru­gă­ciu­­ne, sfaturi etc., dar şi atâta vre­me cât pe­ni­­tentul aplică în via­ţa lui în­dem­nurile date de du­hovnicul său. Când el înce­­tea­ză de a mai pă­zi „poruncile du­­hovnicilor, le­­gătura harică din­tre penitent şi duhovnic slă­beşte şi totodată slă­beşte le­gătura harică dintre pe­ni­tent şi Hristos. În această si­tu­a­ţie creştinul se întoarce la pă­­catele pe care le-a mai să­vâr­­şit. Canonul şi îndrumă­rile ca­­re se dau au drept scop ri­di­ca­­rea credinciosului din pă­cat. Or, este de la sine înţeles că în­toar­cerea la aceleaşi pă­ca­te îşi are explicaţia în ne­îm­pli­nirea po­văţuirilor date sau în insufi­ci­­enta lor împlinire şi că ne­îm­pli­nirea povăţuirilor du­ce ine­vitabil la săvârşirea a­celoraşi păcate.

Despre atitudinea duhovni­cu­­­lui faţă de diferite categorii de penitenţi, despre faptul că du­­hovnicul trebuie să fie un bun psiholog, s-a mai tratat în li­­teratura noastră de speciali­ta­­­te⁶. Două aspecte pe care le con­­­siderăm de actualitate se cu­­vine să mai fie tratate în a­cest articol.

Din cercetarea credincio­şi­lor la spovedanie s-a constatat că ma­re parte din ei nu reali­zea­ză gre­utatea canonului o­pri­­r­ii de la Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie. A­ceas­ta pentru că du­hov­ni­cii i-au o­biş­nuit; şi i-au ori­en­­tat spre ca­noa­ne care a­fec­tea­ză partea ma­terială a lor. Da­că păcatul de­părtează de Hris­tos, mărtu­ri­­sirea apropie de El. Mărturi­si­rea se face din do­rinţa de a re­do­­bândi comu­ni­­unea cu Dum­nezeu, iar pli­nă­tatea acestei co­mu­­niuni o pri­meşte credinciosul prin Sfân­ta Împărtăşanie. O­prirea de la Împărtăşanie es­te opri­rea de la comuniunea cu Dum­nezeu pe care creştinul şi-o do­reş­te. De aici rezultă greuta­tea şi asprimea acestui canon, fapt ce se cuvine să fie rea­c­­tua­­li­zat în conştiinţa lor. Prin ca­­non, de cele mai multe ori, creş­­ti­nii înţeleg aprinderea de lu­­mâ­nări, fapte de milostenie, me­­tanii. Acestea se adaugă în­­să, esenţialul este de natură spi­­­ri­tuală, cum de natură spi­ri­­tu­ală este păcatul care a­fec­tea­­ză în primul rând partea spi­­ri­tu­­ală a fiinţei umane. S-a spus că oprirea de la Sfânta Îm­­­păr­tă­şanie nu mai este de ac­­tuali­ta­te⁷, dar înţelegerea co­rec­tă a a­cestui canon, atât de ne­înţeles de cei mai mulţi din­tre creştinii ce se mărturi­sesc, es­te de ma­xi­mă actuali­ta­­te.

Al treilea aspect caută să vi­­nă în sprijinul activităţii pas­to­ra­le şi misionare a preo­tu­­lui. S-a con­statat, cel puţin în anumite zo­ne ale ţării, că li­bertatea de ma­nifestare reli­gi­oasă nu a um­plut bise­ricile, ci le-a golit. Sca­unul spo­ve­da­niei le poate um­ple din nou. În a­ceastă misi­u­ne trebuie anga­jaţi credincio­şii ce vin la spo­ve­­danie. Soţia tre­buie po­vă­ţu­i­tă să-şi aducă la biserică şi la spo­vedanie so­ţul şi copiii, co­piii să-şi aducă fra­ţii, rudele, co­legii de aceeaşi vâr­stă sau de vârste apropiate. Cre­din­cio­şii, deci, trebuie o­ri­en­­taţi spre slujire şi misiune. La a­ceas­ta îndeamnă şi cuvântul Scrip­turii: „Dacă vreunul va ră­tăci de la adevăr şi-l va în­toar­­­ce cineva, să ştie că cel ce a în­­tors pe păcătos de la ră­tă­ci­­rea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mul­ţi­me de păcate (Iacob 5, 19-20).

Note:

¹ ‑Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Măr­tu­risirea, mijloc de creştere du­ho­v­ni­cească, în „Mitropolia Olte­ni­ei”, VIII (1956), nr. 4-5, p. 175.

² ‑Despre această temă la: prof. dr. Mar­cu Bănescu, Simţul pastoral şi bun-simţul duhovnicului, în „Mi­tro­­po­lia Banatului”, XXXI (1981), nr. 1-3, p. 102.

³ ‑Antim Ivireanul, Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei, Rîmnic, 1705, f. 18, apud pr. prof. Ene Bra­niş­te, Din înţelepciunea şi experienţa du­­hovnicilor de odinioa­ră, în „Bi­se­ri­ca Ortodoxă Ro­mâ­nă”, LXXVIII (1960), nr. 1-2, p. 142; prof. dr. Si­mi­on Radu, Des­pre sensul ortodox al canonului în Taina Sfin­tei Spo­ve­da­nii, în „Mi­tro­­polia Ardealului”, VIII (1963), nr. 4-6, p. 101.

⁴ ‑Molitfelnic, p. 51, 288.

⁵ ‑Pr. prof. Ioan G. Coman, Sfinţii Pă­rinţi ca îndrumători ai duhov­ni­ciei, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6, p. 196.

⁶ ‑Pr. prof. Ene Branişte, Din înţelep­­ciu­­nea şi experienţa duhovnici­lor, pp. 148-161; pr. prof. Corneliu Sîr­bu, Duhovnicul cunoscător de sufle­te, în „Mitropolia Olteniei”, IX (1959), nr. 3-4, pp. 139-148; pr. Ila­ri­­on V. Felea, Pocăinţa, Sibiu, 1939.

^₇ ‑Pr. Constantin Galeriu, Sensul creş­­tin al Pocăinţei, în „Studii Teo­­lo­gice”, XIX (1967), nr. 9-12, p. 495.