„Duhovnicul trebuie să fie acela care-i odihneşte pe toţi“

Pentru părintele prof. Florian Boitan, de la Biserica „Sfânta Treime“-Delea Veche din Bucureşti, misiunea preotului nu este doar de a-L mărturisi pe Hristos, ci şi de a-L dărui pe Hristos celor care se odihnesc sufleteşte sub epitrahilul său. Ajuns la vârsta înţelepciunii, părintele duhovnic Florian le este ucenicilor săi părinte, frate, sfătuitor şi îndrumător. Apelând la experienţa sa, i-am cerut părintelui sfaturi din nenumăratele ore petrecute cu ucenicii săi la scaunul de spovedanie.

Părinte profesor, Sfânta Taină a Spovedaniei, a Mărturisirii sau a Pocăinţei, numită de Sfinţii Părinţi şi al doilea botez, a fost instituită şi rânduită de Mântuitorul Iisus Hristos. Care este scopul acesteia în planul de mântuire?

Omul neputând să păstreze starea nevinovăţiei în care s-a îmbrăcat prin Taina Sfântului Botez şi greşind, este nevoie de a se curăţi, de a se împodobi din nou cu harul lui Dumnezeu. Omul este îmbrăcat prin Botez cu Hristos; noi spunem: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“. Prin păcat, omul pierde comuniunea, legătura cu Hristos şi harul, şi de aceea el trebuie mereu să aibă scopul acesta, de a fi în comuniune cu Hristos şi de a trăi sub ocrotirea harului dumnezeiesc. Şi iată, de aceea, Taina Mărturisirii trebuie privită nu numai sub aspectul acesta de pregătire pentru primirea cu vrednicie a Sfintei Euharistii. Ea este absolut necesară, este o condiţie sine qua non, nu se poate apropia cineva de Hristos euharistic dacă, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu se cercetează pe sine“ şi după aceea se spovedeşte. Dar trebuie privită şi sub celălalt aspect, că omul ori de câte ori este mustrat de conştiinţă, simte că s-a depărtat de Dumnezeu, simte o povară a păcatului, o frământare a gândurilor, o îndoială în credinţă, el trebuie să se spovedească. Aici avem îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: „Ai greşit, mergi, bisericile sunt deschise, te aşteaptă Hristos prin preoţii rânduiţi şi îţi dă iertare, nu rămâne în păcat“. Rămânerea în păcat aduce stare de împietrire şi cu greu te mai ridici. Ai greşit, vino şi te mărturiseşte! Găsim asta şi în cuvântul Mântuitorului, care ne-a fost păstrat în Sfânta Tradiţie şi este fixat într-una din rugăciunile din rânduiala Sfântului Maslu: „Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui“. Sub aspectul acesta trebuie privită Taina Sfintei Spovedanii, mai ales în timpul acesta când frământările sunt atât de puternice, când îndoielile sunt la tot pasul, când ne întâlnim cu tot felul de sisteme filosofice, tot felul de păreri.

Cum trebuie să fie spovedania noastră?

La Taina Spovedaniei nu venim ca la o conversaţie, ca şi cum te duci la psiholog, credinciosul trebuie să aibă conştiinţa prezenţei lui Hristos. Noi venim la duhovnic şi stăm înaintea lui Hristos. Lui Hristos Îi mărturisim, şi Hristos, prin preot, ne îndrumă. De aceea, când vindecă pe leproşi, le spune: mergeţi şi vă arătaţi preoţilor, fiindcă preoţii dau garanţia, ei au primit puterea de la Hristos. După Sfânta Înviere Hristos S-a arătat, a suflat asupra lor şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“. Deci, preoţii sunt aceia care îi ajută pe cei ce însetează de dreptate, flămânzesc după cuvântul lui Dumnezeu şi după viaţa aceasta duhovnicească.

Cel care vine la Taina Spovedaniei este ca bolnavul nedoborât de boală. Simte că în organism este ceva, şi el acum vine ca să primească întărire, să se ridice, să nu cadă şi să păţească, cum îi spune Mântuitorul slăbănogului, şi mai rău.

Taina Spovedaniei se face cu hotărârea aceasta de a nu mai greşi, de îndreptare, de a pune început bun, dar şi de a căuta să rămână în legătură cu Hristos prin duhovnic. Taina Spovedaniei nu se încheie când preotul duhovnic a rostit formula de dezlegare, ci se continuă şi după. De aceea duhovnicul trebuie să fie şi părinte, şi frate, şi sfătuitor, şi îndrumător. El este cel care îl sprijină, îl ridică. Duhovnicul trebuie să urmărească viaţa ucenicului său, să fie întotdeauna senin, el nu trebuie să se îngrozească de păcatele, de greutăţile sau de faptele credincioşilor. Aici penitentul vine să găsească linişte, împăcare, mângâiere, să fie întărit.

Credincioşii au nevoie de un om care să îi înţeleagă… 

Înţelegerea o găsesc la Hristos, Care spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“. Duhovnicul trebuie să fie acela care odihneşte pe toţi, care dă pacea, încrederea, chiar dacă păcatele sunt mari, sunt grele. Sfinţii Părinţi niciodată n-au dat canoane pentru păcatele cele mai grele, pentru că, pe de o parte, i-ar fi dus la deznădejde pe fiii lor duhovniceşti, iar pe de altă parte, primind aceste canoane pentru păcatele săvârşite, aveau proaspăt în minte păcatul şi le era greu să-l mai biruiască. Le dădeau canoane pentru păcatele uşoare, că cei ce se spovedeau, în conştiinţa lor, să gândească, dacă pentru păcatul acesta mi-a dat să fac asta, dar pentru celelalte mai grele… Aşa înţelegea altfel gravitatea păcatului, dar şi bunătatea lui Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. De multe ori nu medicamentele care sunt puternice şi cu o concentraţie mare aduc vindecare, ci cele care sunt mai uşoare. Ele vin încet, încet şi vindecă. Aşa şi cu canonul.

Credincioşii se confruntă astăzi, din cauza situaţiei sociale, cu stresul, deznădejdea care duce la moartea sufletească şi, din păcate, la sinucidere. Cum putem să îi ajutăm pe aceştia?

Preotul duhovnic trebuie să-i întărească pe credincioşi în credinţa şi în ajutorul lui Dumnezeu. Deznădejdea, disperarea, sinuciderea arată lipsa credinţei în Dumnezeu, şi nu doar la tineri, ci şi la cei în vârstă. Trebuie să căutăm prin orice mijloace să-i ajutăm, trebuie să dialogăm cu ei la spovedanie. Dumnezeu ne ajută, nu ne părăseşte. Credinţa în Dumnezeu trebuie să fie puternică. Este o încercare pentru fiecare, toţi trecem prin greutăţi, dar nu trebuie să cădem. Bunătatea lui Dumnezeu este mare, El ne poartă de grijă, avem atâtea exemple şi chiar din viaţa noastră şi a semenilor pe care în clipele când nu mai aveau nici o nădejde El i-a ajutat. De aici trebuie pornit. Apoi să le vorbim despre credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu, pentru că doar prin acestea putem să biruim ispitele, putem să ne ridicăm din păcat, putem să împlinim epitimiile, canoanele date şi putem să schimbăm viaţa noastră, să avem această hotărâre de a nu mai cădea. Deci, numai prin dragoste şi credinţă. Restul, aşa ca să ai numai nişte precepte reci, seci pe care le respecţi doar pentru că ţi le-a dat duhovnicul, nu te ajută la nimic, ci reprezintă pur şi simplu o formalitate.

Cum trebuie să ne pregătim pentru spovedanie, care este rolul rugăciunii?

Cei care vor să se spovedească, trebuie să se retragă în rugăciune şi apoi să mediteze, să vadă unde se află, departe sau aproape. Poate chiar să citească din epistolele Sfântului Ioan, care vorbeşte despre dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar spovedania nu trebuie condiţionată numai de cele patru posturi sau numai de câte ori ne împărtăşim în afara posturilor, ci permanent, ori de câte ori simţim nevoia. Aşa cum ori de câte ori ne murdărim, ca să formulăm plastic, ne spălăm, aşa şi cu Taina Spovedaniei: ne-am murdărit sufleteşte, ne spălăm prin Taina Mărturisirii.

Credinţa neşovăielnică, iubirea faţă de Dumnezeu, rugăciunea sunt forme de pocăinţă. Prin rugăciune ne smerim înaintea lui Dumnezeu, arătăm că suntem nişte creaturi înaintea lui Dumnezeu. Din dragoste, din rugăciune, din inimă înfrântă şi smerită, cum spune psalmistul David, izvorăsc iertarea, îngăduinţa, răbdarea.

Omul de astăzi este lipsit de răbdare, nu iartă, este egoist şi vrea doar să pedepsească. De ce s-a ajuns la asemenea sentimente?

Pentru că lipseşte tocmai dragostea care aduce răbdarea. Dragostea nu are limite, dar şi răbdarea este la fel. Cine rabdă până în sfârşit, spune Mântuitorul, acela se mântuieşte. Ca şi iertarea. Ele sunt chipuri ale dragostei faţă de Dumnezeu. Acum omul este un egoist, fiecare pentru el, şi asta se vede în familie, între părinţi şi copii, între copii şi părinţi, între fraţi, între soţi.

Ce îi sfătuiţi la spovedanie când vin cu asemenea probleme?

Întoarcerea la Hristos.

Dar ei spun: „Eu sunt cu Hristos!“

Păi nu, noi suntem cu Hristos numai pe buze. Trebuie să-L aducem pe Hristos înăuntru, în casa sufletului nostru.

Cum îi îndrumaţi să facă asta?

Poate să locuiască Hristos într-o inimă strâmtă, plină de egoism? Spune Origen aşa de frumos că o inimă strâmtată de egoism este atât de mică încât nu-l încape nici pe cel care o are. Iar inima care este stăpânită de dragoste este atât de largă, că intră toată creatura, toţi oamenii. Egoismul acesta aduce şi tulburări sufleteşti, mintale, aduce şi stres, nemulţumiri, neîmpăcări. Ei bine, toate acestea venim şi le mărturisim la duhovnic. Cauza este lipsa dragostei, şi ca să scapi, trebuie să te întorci. „Să ne iubim unii pe alţii.“

Sunt bune catehezele, sunt bune predicile catehetice, dar ele sunt pentru obşte, fiecare ia ceea ce i se potriveşte, foarte puţin. Dar când vine la Taina Spovedaniei, atunci el este cu adevărat zidit, este cu adevărat liniştit.

Ortodoxia nu are nevoie de psihologi, duhovnicii sunt cei care dau putere. Iar pentru duhovnic nu este uşor, trebuie să fie el însuşi omul rugăciunii, omul postului, pe Hristos Îl mărturiseşti dar trebuie să-L şi dăruieşti. Dăruirea se face prin prezenţa pe care o ai, să simtă cel care vine la spovedit că vine înaintea lui Hristos.