Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Eminescu și soarta țărănimii din vremea sa

Eminescu și soarta țărănimii din vremea sa

Un articol de: Daniela Șontică - 21 Iul, 2019

Gazetarul Mihai Eminescu s-a simțit profund legat de soarta omului simplu de la țară. În articolele sale a deplâns situația primitivă a traiului acestuia și a acuzat clasa bogată că nu face nimic pentru ridicarea materială și morală a țărănimii. A apărat cauza „sărmanului ţăran român” în zeci de texte pe care le-a publicat în „Timpul”. Întrebările sale usturătoare vizau educația precară de la sate sau inexistența ei, precum și lipsa unei hrane corespunzătoare în ceea ce-i privea pe țărani. Arăta vinovăția politicienilor care erau indiferenți față de problemele de fond ale lumii rurale și care practicau o impostură consecventă în alegerile parlamentare. Eminescu critica aspru administrația coruptă „de jos până sus şi de sus până jos” și cerea o perspectivă umană și optimistă pentru soarta celor care munceau pământul.

În ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879, jurnalistul se referea la situația extrem de grea a țără­nimii, la politica de stat deloc interesată de cei mulți și umili care erau singurii care lucrau pământul și asigurau la propriu pâinea țării întregi, dar trăiau mizerabil. Iată ce scria Eminescu: „Suntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvântului în ţara aceasta decât pe tărâmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa Cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pământul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe câtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, târguri şi târguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, (...) fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.” (...) „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin. Trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia.”

Școlile rurale 

Ca unul care fusese revizor școlar, Eminescu știa foarte bine care era situația învățământului la sate, iar atunci când avea cifre prin care putea combate argumentat, el nu se ferea să scrie: „E dovedit, asemenea, că şcoalele rurale scad. În patru ani de guvernare roşie (liberală - n.n.) au scăzut cu nouă sute şi mai bine, adecă cu 30 la sută. Se vede oarecare legătură între sporirea bugetului cheltuielilor cu 30 la sută şi scăderea şcoalelor cu 30 la sută. Se-nţelege. Ce trebuie să-nveţe mojicul carte! Dacă patrioţii nu ştiu carte, începând de la miniştri şi generali, apoi ţăranul să ştie gramatică şi aritmetică, să-l întreacă pe d. Dim. Brătianu sau pe Generalul Cernat? Nu se poate una ca asta. Unde ar rămânea atunci ierarhia între badea Ion şi un ministru plenipotenţiar la Constantinopol, sau un general? Să sperăm deci că, progresând în minus ca în aceşti patru ani, peste alţi câţiva ani nu vor mai exista deloc şcoale rurale” („Timpul”, 9 iulie 1880). 

Și tot la necesitatea educației se referă și în acest articol: „Dacă producătorul nostru, ţăranul, ar primi în schimb cunoştinţele necesare pentru a-şi economisi munca braţelor şi a produce mai mult cu lucru mai puţin atunci ar exista o compensaţie. Dar el munceşte în acelaşi mod primitiv şi greu ca şi strămoşii săi, însutindu-i-se sarcinile publice. Ce lumină i se dă în schimb? În timpul ministerului Catargiu erau 2 812 şcoli rurale cu 75 484 şcolari; astăzi, sub guvernul părintesc al roşilor, sunt numai 1 910 şcoli. Deci, în patru ani de guvernare roşie, s-au pustiit 902 şcoli rurale şi vor scădea şi mai mult” („Timpul”, 1 august 1880).

Cerea o administrație „potrivită cu țara”

Necinstea, jaful din bunul obștesc, inechitatea socială l-au făcut pe Eminescu să fie neîndurător cu cei de la putere: „Administraţia noastră nu mai e potrivită cu ţara, ea e barbară. De acolo vine barbaria cu care se esploatează şi oameni, şi pământ, lipsa de prevedere cu care se impun sub zeci de titluri dări comunale şi judeţene, orbirea cu care se pus­tiesc şi se dezrădăcinează pădurile, rămânerea agriculturii în starea primitivă de acum două sute de ani, sărăcirea ţăranului şi sărăcirea ţării, mortalitatea populaţiei. Aci nu poate ajuta medicul cu prafuri şi hapuri, nu învăţătorul cu aritmetică şi gramatică, nu preotul cu esplicarea Evangeliei, nu în fine judecătorul cu distribuirea cea mai echitabilă a dreptăţii paragrafate; toate condiţiile de existenţă trebuiesc îmbunătăţite şi pentru aceasta trebuie o administraţie luminată în adevăr, neobosită şi onestă. Cu părere de rău constatăm însă că nicicând n-am fost mai departe de posibilitatea măcar de-a o avea decât în momentele de faţă, când administraţia în mare şi în mic nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor” („Timpul”, 10 iulie 1880). 

Ţăranul român, sărmanul ţăran român!
Timpul, 19 aprilie 1879

I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; i-am dat drepturi pentru ca noi înşine să tragem foloase din ele; l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutrierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii, încât astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpânire aspră şi dreaptă, ca să mă scape [de] cei ce mă iubesc în gura mare!”

Atunci când coconaşii, unii flămânzi şi alţii îmbuibaţi, au venit cu ,,libertatea” şi cu „fasoanele” de prin ţările străine şi au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci oameni cu greutate şi cu pricepere, care cunoşteau ţara, obiceiurile şi nevoile ei şi care ne ziceau să nu [ne] prea grăbim cu „libertăţile” şi cu primirea aşezămintelor străine, pentru ca nu cumva să ne pară rău mai târziu. (...) 

Românul are drept să aleagă pe sfetnicii satului; ca cetăţean liber, el are vot; nu are însă voie să deie acest vot celui mai vrednic şi mai cu pricepere din sat; nu are voie să-şi pună în fruntea satului un om ca sine, ci trebuie să aleagă un cărturar. Iară dacă în sat nu sunt cărturari, dacă între cărturarii din sat nu e nici un om cumsecade, ori nici unul care voieşte să primească „slujba” de primar, românul poate să aleagă pe vreunul dintre oamenii fără de căpătâi ce cutreieră ţara ca o haită hămisită, pe vreun neguţător scăpătat, un logofăt, un vătaf ori un fecior boieresc. Astfel am ajuns că în cele mai multe sate din ţară coada e căpătâi şi netrebnicul om de frunte. Numai pe ici, pe colo mai găsim câte un ţăran ori alt om cumsecade în fruntea satului (...) 

Un lucru cere guvernul de la primari şi de la subprefecţi: ca la alegeri să-i ducă pe ţărani la urnă şi să-i facă să voteze pentru acela pe care îl doreşte guvernul de deputat. De aici înainte fiecare să ieie de unde poate. Şi dacă subprefectul vinde munca ţăranilor din plasa în care se află, directorul Ministeriului de Interne, mână dreaptă a d-lui I.C. Brătianu, cel mai mare peste toţi primarii şi toţi subprefecţii, prefectul prefecţilor vinde munca tuturor ţăranilor din ţară.

În vreme ce românii îşi varsă peste Dunăre sângele pentru o cauză străină, se hrănesc pe apucate, mor de foame, umblă goi şi degeră, liberalii se îmbogăţesc din rechiziţiuni şi din antreprize, din moşiile statului şi din samsarlâcuri; în vreme ce un român rabdă la foame şi frig şi îşi varsă sângele fără ca să ştie pentru ce, câţiva oameni vând cu un preţ de nimic carele, boii şi viaţa altor români.

Ani şi iarăşi ani de zile vor trebui să treacă până ce se va umplea golul pe care l-a lăsat vânzarea cătră străini în gospodăria ţăranului român; milioane şi iar milioane s-au pierdut şi se vor mai pierde pentru ca vreo doi-trei oameni să-şi poată face stare. De jos până sus şi de sus până jos nu e decât jaf şi vânzare; ceea ce primarul face în sat şi subprefectul în plasă face prefectul în judeţ şi biuroul ministrului de interne în ţară.

Iată pentru ce strigă nesăţioşii mereu ,,libertate!”. „Libertate” le trebuie lor, căci în „libertate” sunt toate cu putinţă. (...) Unul dintre liberali fură milioane; ceilalţi liberali îl dau în judecată, îl trimit la puşcărie, dar peste câteva luni pun la cale graţiarea lui. „Formele” sunt împlinite şi de aici înainte toate sunt bine. Pe ceilalţi „liberali” îi va scăpa, tot după „formele” constituţionale şi legiuite, votul celor jăfuiţi, căci românului i s-a dat votul pentru ca să aleagă însuşi pe impilătorii săi: Aceasta e „libertatea”.

Sărmanul ţăran român! Sărmana ţară românească!