Empatie și Înviere la Căminul de bătrâni Mironeşti

Scepticul Emil Cioran definea boala ca fiind „o calitate de transcendență a corpului, un acces involuntar al absolutului, un mod în care moartea iubește viața, iar individul teatrul acestei slăbiciuni”. Aceste concepte paradoxale își găsesc o exprimare definitorie în învățătura Sfinților Părinți, care spun că „boala este un mod de a te întâlni cu Dumnezeu”. În lumina acestui adevăr se concretizează și lucrarea duhovnicească a preoților care slujesc bătrânilor suferinzi din Centrul pentru persoane vârstnice Mironești, din Episcopia Giurgiului, cu care ne-am întâlnit recent.

Neîndoielnic, sănătatea este un dar de la Dumnezeu. El corespunde, în mod firesc, naturii umane normale. Dar, pe de altă parte, darul sănătăţii nu slujeşte cu nimic omului şi nici nu poate fi un bun pentru el, dacă nu este pus în slujba binelui. Hristos, Marele Doctor, a venit să-l tămăduiască pe om în întregime, trup şi suflet, în mod fundamental şi definitiv. Toate vindecările săvârşite de El au avut în vedere însănătoşirea trupească și cea sufletească. Sănătatea sufletească însă este prioritară, deoarece această stare dinamică a omului îl determină să trăiască în conformitate cu natura sa şi îi împlineşte menirea, adică vieţuirea în Hristos.

Capelă pentru bolnavi la Mironeşti

Când ieromonahul Ioan Iacob de la Mănăstirea Comana, care din 2012 până în 2019 a slujit la Schitul Mironești din satul cu același nume, a pășit pentru prima oară în centrul de persoane în vârstă din localitate, a găsit aici ridicată o capelă neamenajată, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop Ambrozie, ierarhul locului, și cu ajutorul conducerii institu­ției și al mai multor oameni de bine, a reușit să o pregătească și să o pună în slujba nevoilor duhovnicești ale rezidenților din centru. „Am săvârșit apoi aici slujba Sfântului Maslu, i-am spovedit și împărtășit pe bătrâni, încercând să le rezolv problemele duhovnicești, pentru a le alina durerea trupească, dar mai ales pe cea sufletească. Cei ajunși aici aproape că nu mai au pe nimeni. Mulți dintre ei se află într-o stare gravă de boală, sunt imobilizați la pat, și suferă enorm din cauză că au fost uitați sau abandonați de rude, de copii și nepoți. Cu ani în urmă, aici conviețuiau aproape 100 de bătrâni, bărbați și femei. Astăzi mai sunt doar 24, majoritatea incapabili să se deplaseze sau să mai comunice coerent cu cei din jur. Ei sunt îngrijiți de o echipă formată din peste 30 de cadre special pregătite pentru această activitate. Sunt semeni de-ai noștri care suferă de singurătate. Cei care mai au copii sau nepoți se topesc de dorul lor, al casei și al familiei. Cei singuri s-au resemnat, au acceptat situația și s-au obișnuit. De aceea, noi, preoții slujitori, prin spovedanie, prin împărtă­șanie cât mai deasă, prin cuvintele de învățătură, prin rugăciunile pe care le facem pentru ei, prin conversațiile pe care le purtăm împreună, le suntem alături și încercăm să-i apropiem cât mai mult de Dumnezeu. Să le aducem alinarea și liniștea sufletească de care au nevoie. Și lucrul acesta ne mulțumește și ne bucură și pe noi, când îi vedem că la rândul lor se bucură ca niște copii când ne întâlnim”, ne mărturisește părintele ieromonah Ioan Iacob.

Gustând din suferință

O tăcere îngenuncheată cuibă­rește prin copacii înverziți din curtea așezământului giurgiuvean, vechi de peste 60 de ani, primul de acest fel din județ. Nu cu mult timp în urmă, pe aleile lui încă se puteau zări umbrele tăcute ale bătrânilor care se îndreptau spre biserică. Astăzi, cei mai mulți sunt imobilizați la pat.

Părintele Grigore Alexandru este preot în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Giurgiu și din 2018 slujitor al capelei centrului din Mironești, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop Ambrozie. Sfinția sa continuă slujirea începută de părintele ieromonah Ioan Iacob, cu care a slujit o vreme și la schitul din localitate.

„Cuvioșia sa ne-a sprijinit și continuă și ne sprijine în toate activitățile duhovnicești sau social-filantropice pe care le desfășurăm pentru vârstnicii de aici și pentru cei din sat. În perioada lucrărilor de restaurare a schitului, slujbele s-au mutat aici, în capela centrului, întărindu-se astfel legătura frățească dintre localnici și rezidenții noștri, pe care săptămânal îi vizităm, discutăm cu ei, le ascultăm poveștile vieților și, pe cât ne stă în putință, le aducem pace sufletească și alinare pentru multele lor doruri și suferințe. În fiecare vineri săvârșim slujba Acatistului. De foarte multe ori săvârșim Taina Sfântului Maslu în incinta așezământului pentru că sunt multe persoane care nu se mai pot deplasa. Sâmbăta de regulă vin creștini la capelă pentru parastase, prilej cu care le oferă bătrânilor o masă caldă și ei se bucură nespus de mult. Unii au povești de viață care ne cutremură și pe noi, preoții. Am remarcat la mulți dintre ei că, înainte de a pleca la Domnul, realizează că în viață nu partea materială este cea mai importantă. Și poate nici bucuria de a-i mai vedea încă o dată pe cei dragi, ci nevoia de a se apropia cu încredere de Dumnezeu. Căci viața este un dar de la El, pe care nu prea au știut să-l prețuiască. Cei mai mulți abia în suferință realizează că viața trebuie trăită cu modestie, cu smerenie, pentru că Însuși Hristos, care a suferit atât de mult pentru noi, ne arată că boala este doar o încercare. Important este ca faptele pe care le săvârșim în viață să fie de bunătate, de îngăduință, de întrajutorare a semenilor. Mulți dintre bătrânii de aici regretă că nu au făcut multe lucruri la vremea lor. De aceea se simt acum neputincioși și plâng, chiar și atunci când primesc daruri. Dar acești semeni, indiferent cum îi cheamă, Ion, Gheorghe, Floarea, Maria sau Dumitru, sunt ca și părinții noștri. Sunt cei care, la un moment dat al vieții lor, cu siguranță s-au jertfit pentru binele cuiva. Iar acum, aici, încearcă să-și poarte neputințele trupești cu demnitate, cu smerenie, dar și cu multă credință în Dumnezeu. E adevărat, unii cred că boala reprezintă o pedeapsă pentru răul pe care l-au făcut. Dar tot boala ne învață că sfârșitul nostru nu este aici, pe pământ. Și că puterea credinței ne ajută să înțelegem că sufe­rința nu este o pedeapsă, ci o cruce pe care stă răstignit Însuși Mântuitorul Hristos, solidar cu fiecare bolnav. O cruce pe care trebuie să o purtăm fiecare cu seninătate. Dacă nu gustăm din neputința trupului afectat de boală, nu putem împărtăși empatic suferința celor care o poartă în tăcere”, ne mărturisește și părintele Grigore Alexandru.

Iată cum, în cel mai dureros punct al existenței noastre pământene, bolnavul are nevoie de vindecare, robul are nevoie de eliberare, iar cel muritor are nevoie de înviere şi de viaţă veşnică, după cum spune Sfântul Grigorie de Nisa. Adevăr propovăduit și de cei doi preoți care îi slujesc pe bătrânii bolnavi de la Mironești.