Episcopul Ghenadie Ţeposu-Argeşiu, 210 ani de la naștere

La împlinirea a 210 ani de la nașterea arhiereului protopsalt Ghenadie Țeposu (13 aprilie 1813 - †30 noiembrie 1877), renumit predicator, bun cunoscător al limbii grecești, fost superior al capelelor ortodoxe română și greacă din Leipzig (1852-1863), fost arhimandrit - locotenent de Episcop la Buzău (1864), Episcop de Argeș (1864-1868), vicar al Episcopiei Buzăului (1873-1874) și vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (1877), președinte (1875-1877) și fondator al revistei Biserica Ortodoxă Română, încercăm așternerea în duh de apreciere a câtorva cuvinte referitoare la opera sa muzicală. Pe lângă activitatea sa administrativă, pastorală, chiriarhală și publicistică, ierarhul care și-a păstrat și titulatura de Argeșiu în virtutea celor aproape patru ani de păstorire a Eparhiei Argeșului merită a fi pomenit pentru grija purtată atât muzicii psaltice de tradiție bizantină, cât și truditorilor acesteia.

Un fapt important pentru istoria muzicii psaltice de tradiție bizantină este demersul arhiereului Ghenadie Ţeposu, care editează în anul 1875 Albina Muzicală, o lucrare ce se dorea o reformă de românire cu tendința reorientării muzicii psaltice către melosul integral și original grecesc, tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului primat Calinic Miclescu. Prin acest demers, Ghenadie a încercat să aducă tipurile cele mai folosite ale podobiilor celor opt glasuri în forma melosului grecesc şi celelalte slujbe din Triod, Penticostar şi Minee, făcute pe măsură metrică.

În Albina Muzicală autorul arată încă din prefaţă în mod concis scopul cu care face această grea misiune şi importanţa muzicii bisericeşti. Aflăm că muzica psaltică „umilește inima şi totodată o înveseleşte şi o înalţă către Dumnezeu, de aceasta s-a simţit nevoia încă de la începutul Bisericii creştine, de aceea Sfinţii Părinţi în lipsă de cântări proprii au adoptat a se cânta Psalmii lui David...”. Arhiereul Ghenadie face acest demers „pentru că masa cântăreților şi a seminariştilor necunoscând limba greacă ... încet, încet cei mai mulţi dintre dânşii s-au depărtat de la adevăratele melodii eclesiastice şi cântă care cum îi vine”, aducând aceasta drept un motiv al îndepărtării credincioşilor de biserică. Dorinţa Episcopului Ghenadie era ca în timp, în lipsa altor materiale muzicale, Albina Muzicală să devină „liră indispensabilă a fiecărui cântăreţ ce-şi respectă sacra sa profesiune”. În această introducere, arhiereul Ghenadie arată mai întâi importanţa muzicii bisericeşti, aducând argumente din Sfinții Părinţi; vorbeşte despre imnografie şi imnografi ce au „completat măreaţa şi armonioasa bibliotecă a cântărilor Bisericii de Răsărit”. Arhiereul militează în continuare pentru forma originală a melodiei greceşti, aducând în discuţie forma de românire a cântărilor făcută de Macarie Ieromonahul, care „a înavuțit literatura bisericească ... nu a atins ramura cântărilor prosomice (podobice) şi irmologice celor numite sindoma” şi relatează în continuare faptul că „răposatul, în loc de-a constrânge proza neregulată, după melodie, el, dinpotrivă, a constrâns melodia să se plece, după toate neregularităţile prozei, încât melodia originală abia că se poate descifra numai în trăsături generale”.

Ghenadie Ţeposu dezvoltă o altă optică vizând procesul de românire al cântărilor bisericeşti, nemodificându-se melosul după text, ci în mod obligatoriu textul după melodia originală grecească. După cum afirmă autorul, singura cântare a lui Macarie Ieromonahul care este scrisă „într-un limbaj serios şi cuvincios este Prohodul Domnului, tradus de Macarie la cererea răposatului episcop de Buzău Chesarie”.

Această publicaţie s-a dorit a fi o gramatică de corectură a melodiei psaltice, care să fie întocmai cu cea grecească, aducând drept soluţie adaptarea textului la forma originală a melosului grecesc. Episcopul Ghenadie mărturiseşte în Prefaţa lucrării sale că a întâmpinat dificultăţi mari în acest sens: „La fiecare pas atât din cauza lipsei de accent la silaba propenultimă, cât şi mai mult din cauza prolicsităţii limbii române, provenită din necapacitatea ei de a forma vorbe compuse ca cea grecească, căci vorbele compuse în greceşte dau în româneşte cantitate de silabe în scurtul spaţiu al melodiei, şi a trebuit să aleg numai vorbele câte încăpeau şi care da acceptul cerut de nota melodiei şi înțelesul textului”. Aşadar, textul care în limba greacă se combină în forme libere asigurându-se topica accentelor în forme izosilabice nu a găsit în limba română corespondent, această limbă fiind una complexă, bogată în sensuri, însă extrem de riguroasă şi fixă când vine vorba de potrivirile sinonimice din traducerea altor limbi de circulație, după cum remarcă cercetătorii de astăzi.

După cum remarca vrednicul de pomenire arhid. Sebastian Barbu-Bucur, în decursul îndelungatului proces de românire a cântărilor bisericeşti, traducerea textelor din alte limbi ca slavonă sau greacă a fost dificilă, deoarece pe alocuri cerea ca textul să fie prepus ori întors „tocmai drept şi deplin după puterea lor”, după cum ne descoperă și Postscript-ul Liturghiei de la Iaşi la anul 1759.

După cum sesiza și muzicologul Ion Isăroiu, începând cu Psaltirea Scheiană (sec. XV-lea), Psaltirea Slavo-Română a Diaconului Coresi (sec. XVI-1577), Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu (Iaşi, 1645), Psaltirea pre ghersuri tocmită a lui Dosoftei (Iaşi,1680), îndelungatul proces de românire întins pe aproape două veacuri face ca traducerea şi tipărirea cărţilor liturgice în limba română să ia naştere cu un secol înainte de traducerea cărților de strană. Cărţile liturgice au apărut traduse un secol mai târziu tocmai din această dificultate a potrivirii textului românesc la melodia bizantină tradiţională, fapt prezentat anterior şi de Episcopul Ghenadie în prefaţa lucrării sale.

În timp s-a continuat această punere de acord a muzicii originale cu prozodia şi topica limbii române, ducând la unele trăsături originale româneşti, trăsături ce au dus încă de mult timp la dobândirea caracterului naţional, fapt despre care însuşi Anton Pann vorbea în al său Baz teoretic (p. XXXVIII), referindu-se la ifosul vechi românesc.

Această punere de acord a liniei melodice cu prozodia şi topica limbii române - după cum arăta Sebastian Barbu-Bucur - a dus la apariţia unor trăsături româneşti şi a unui caracter naţional al muzicii bizantine, caracter ce provine atât din elementele de structură ale liniei melodice, cât şi din stilul de interpretare, acestea fiind puncte fireşti de integrare a muzicii bizantine în cultura românească. Arhidiaconul Barbu-Bucur afirma în cercetările sale: „În această muzică s-a contopit o frumoasă tradiţie preluată din Bizanţ cu accente specifice simţirii româneşti, cristalizându-se astfel în cântarea psaltică autohtonă”.

În anul 1881, Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Romanului, aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod un „Memoriu pentru cântările bisericeşti în România” unde, pe lângă prezentarea originii muzicilor antice, dar şi darea de seamă a situaţiei muzicale de atunci, aduce în discuţie şi munca de românire a arhiereului Ghenadie Ţeposu, afirmând următoarele: „Încercarea este foarte lăudabilă şi ar avea de rezultat a înlesni mult cântarea şi învăţarea prosomiilor precum este aceasta şi în grecește”, însă „încercarea nu a reuşit şi osteneala a fost mai puţin preţuită pe de o parte pentru că textul cântărilor din această carte nu mai este cel din cărţile pe care se cântă şi se citeşte în biserică... pentru că autorul a introdus multe cuvinte neobişnuite în cărţile bisericeşti. Această reformă muzicală ş-ar avea loc numai atunci când textul metric s-ar introduce în cărţile prosomiace, la revizia ce are a se face cărţilor noastre bisericeşti. Atunci, ideea răposatului nostru arhiereu s-ar realiza şi osteneala lui muzicală va fi binecuvântată”.

Dacă arhiereul Ghenadie nu s-ar fi stins la numai doi ani (1877) de la apariţia Albinei Muzicale, la vârsta de 64 de ani, în mod sigur ar fi continuat munca, fapt mărturisit în prefața lucrării: „Şi dacă această lucrare va fi bine primită, eu voi continua în acelaşi mod de a lucra şi alte cântări sărbătorale”.

Viu să fie numele lui pe buzele rugătorilor și la imaginea sa veșnic să lumineze candela rugăciunilor noastre!