Episcopul Inochentie Chițulescu - meritele nerecunoscute ale statorniciei

Acest articol este dedicat unui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Inochentie Chițulescu al Buzăului, având, în parte, menirea de a explica motivele pentru care unui ierarh atât de apropiat modelului de slujire apostolică i-au fost consacrate atât de puține pagini în istoria bisericească națională.

În ceea ce privește sursele privitoare la viața și activitatea sa, acestea sunt reprezentate de documentele sale de studiu (la Seminarul Central, Academia de la Sfântul Sava și Universitatea din Pesta), păstrate în Biblioteca Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei (din nefericire, documentele administrative din perioada cât a păstorit această eparhie, între anii 1873 şi 1893, s-au pierdut în decursul tulburărilor de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial), de co­res­pondența întreținută cu Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit al II-lea (1840-1849), în perioada studiilor sale la Pesta (1843-1848), păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureș­ti, și de unele acte administrative din perioada egumeniei la Mănăstirea Dealu (1861-1868), respectiv a locote­nen­ței episcopale de la Râmnic (1868-1873), aflate la Arhivele Statului. La acestea se adaugă câteva mărturii tangibile ale existenței sale, reprezentate de două portrete, unul în paraclisul episcopal, iar altul păstrat în Palatul Arhiepiscopal de la Buzău, cât și de menționarea sa în placa comemorativă cu numele donatorilor de la Internatul Teologic, păstrată până astăzi la Mănăstirea Radu Vodă.

Personalitatea sa a constituit până în prezent subiectul unui singur studiu, cel al preotului și istoricului buzoian Gabriel Cocora (1917-1992), intitulat „Episcopul Inochentie al Buzăului ­(24 ianuarie 1873 - 13 noiembrie 1893)” și publicat în revista Glasul Bisericii, nr. 7-8 (1962), pp. 701-723. Valoarea acestuia rezidă, pe de o parte, în precizia și obiectivitatea autorului, experimentat în studiul istoriei bisericești, cât și în izvoarele folosite, pornind de la colecțiile de documente păstrate la Arhivele Statului ori în cele bisericești, și mergând până la mărturiile unor bătrâni care îl cunoscuseră personal ­pe eruditul ierarh, precum cântărețul bisericesc Gheor­ghe Coman. În afară de acesta, la ­Inochentie Chițulescu mai fac referire directă doar două articole, reprezentate de Necrologul alcătuit la moartea sa de către istoricul Constan­tin Erbiceanu (publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9 [1893], pp. 716-718), respectiv de evocarea pe care i-o făcea părintele profesor Constantin Nazarie cu prilejul pomenirii, intitulată „O serbare pioasă” (publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 11 [1924], pp. 690-691). De asemenea, cu privire la perioada cât a fost elev la Seminarul Central din București (1836-1841), respectiv profesor și director în ­cadrul acestei instituții de învățământ (1851/1857-1864), sunt de folos următoarele opere istorice și culegeri de documente: Ștefan Călinescu, Dimitrie G. Boroianu, Istoria Seminarului Central din București de la început până la instalarea în localul său propriu întocmit de... (București, 1904); Ion Ionașcu, Material documentar privitor la istoria Seminarului din București (București, 1937); Victor Papacostea, Mihail Regleanu, Seminarul Central. 1836-1936. Documentele întemeierii (București, 1938).

În ceea ce privește datele biografiei sale, nu vom face decât unele precizări, deoarece acestea au fost expuse de o manieră concludentă în studiile citate. Părintele Inochentie era fiul preotului Ioan, originar din satul Ogrezeni (județul Giurgiu) și slujitor la Biserica „Sfântul Nico­lae” Jignița (Jitnița) din mahalaua ­Po­pescului sau a Protopopului. Numele acestui lăcaș, menționat întâia oară la sfârșitul secolului al XVI-lea, provenea de la apropierea sa de hambarele (jitnițele) domnești, ce au ființat aici până la jumătatea secolului al XIX-lea, în timp ce numele mahalalei, situată pe terenul actualului cartier Văcărești, era dat de învecinarea ei cu domeniile boierilor din Popești. Biserica la care a slujit tatăl Episcopului Inochentie și unde viitorul arhiereu și-a însușit primele noțiuni despre credința ortodoxă a fost demolată în anul 1986 de către autoritățile comuniste, pisania și unele elemente decorative ale acesteia fiind păstrate în Muzeul Mănăstirii Stavropoleos din Bucu­rești, iar catapeteasma și câteva icoane aflân­du-se astăzi în tezaurul Mănăstirii Căldărușani.

Ioan Chițulescu, așa cum se numea ca mirean, a fost unul dintre elevii primei promoții a Seminarului Central din București, înființat în anul 1836. Încă din această perioadă făcea dovada unui caracter introvertit, aplecat spre studiu și cu înclinații artistice, remarcându-se prin buna cunoaștere a psaltichiei și preocupările pentru folclor. La scurtă vreme după ce a intrat în cinul monahal (1843), Inochentie a fost inclus în prima serie de teologi români trimiși ca bursieri peste hotare de către Mitropolitul Neofit al II-lea al Ungrovlahiei, studiind vreme de cinci ani la Universitatea din Pesta, unde a obținut un atestat de poezie (1846) și altul de filosofie (1848).

El este așadar unul dintre pionierii curentului academic în teologia românească, chiar dacă firea și însărcinările ce i-au fost în­cre­dințate l-au împiedicat să lase o operă scrisă. O explicație a acestui fapt este aceea că viitorul ierarh avea mai degrabă vocație de monah decât spirit speculativ, așa cum remarca și Iosif Nistor, perceptorul bunurilor Mitropoliei Ungrovlahiei din Pesta, care arăta că, deși nu se remarca în mod deosebit prin profunzime, în schimb „despre Inochentie nici pizmașul nu poate ceva rău să zică în respectul moralității”. De­si­gur, aceasta nu înseamnă că era un om limitat, cultura fiindu-i recunoscută încă din timpul vieții de oameni cu autoritate, precum profesorul său, Nifon Bălășescu, care, cu prilejul hirotesirii fostului său elev întru arhimandrit (14 sep­tembrie 1869), arăta următoarele: ­„Cine altul dintre bărbații clerului român în România se poate astăzi asemăna în merite cu părintele Inocențiu? Acestea nu sunt merite căutate, ficte (fictive, n.n.), false, cerșite, date de pomană și mai Dumnezeu știe cum și pentru ce? Nu, ci merite adevărate, merite de profesor, singurele merite pe care la poate avea un bărbat în societate, dacă datoriile și le împlinește cu sfințenie, merite cu care se poate mândri orișicine, căci acestea sunt câștigate cu crude ostenele și fericire de statul acela unde asemenea merite știu să se pre­țuiască” (Amiculu litteraturei române, nr. 9-10 din 22 septembrie 1869).

În cazul Episcopului Inochentie Chițulescu, avem de-a face cu un om care ar fi fost potrivit unor vremuri mai vechi decât cele pe care le-a trăit, când duhul Bisericii putea răzbi liber. Dar și așa, a dovedit că știa să îndure: în perioada șederii la Pesta, a răbdat luni întregi fără bani pentru găzduire, haine ori medicamente, din cauza întârzierii bursei ce îi venea din țară. Această perioadă l-a făcut să fie foarte econom, dar - așa cum consemna unul dintre elogiile pronunțate la moartea sa - „niciodată apucător”. Iar rostul economiilor sale de o viață a fost vădit în testamentul ce prevedea ca toată averea (incluzând, pe lângă sumele în bani aflate la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, și casa din București, situată pe strada Muzelor nr. 26-28) să fie folosită pentru crearea unui fond de ajutorare a orfanilor, sărmanilor, elevilor și studen­ților lipsiți de mijloace materiale din București și Buzău, rezervând doar o zecime pentru oficierea slujbelor sale de pomenire și întreți­nerea mormântului pe care și-l pregătise în cimitirul Șerban Vodă-­Bellu din Capitală. Generozitatea sa nu s-a limitat însă la posteritate, ci a avut felurite forme de manifestare: observând greutățile întâmpinate de candidații la preoție în deplasarea din București către Mănăstirea ­Glavacioc, ierodiaconul ­Inochentie ­îna­inta mitropoliei un memoriu prin care cerea mutarea școlii în încăperile de la Măgureanu, ­situate în oraș; de mai multe ori în decursul activității sale didactice, el a susținut și reclamat necesitatea ajutorării financiare a elevilor meri­tuoși ai seminarelor, pentru ca aceștia să se poată consacra deplin slujirii preoțești; începând cu anul 1862, este menționat între donatorii Azilului „Elena Doamna” pentru fetele orfane, căruia i-a lăsat prin testament două zecimi din averea sa.

Răbdarea lui Inochentie era însă însoțită de un caracter ferm și adesea intolerant față de nedreptățile pe care le observa, care ridica măsu­ra așteptărilor din partea celor­lalți la cea a exigenței față de sine. Iar acest fapt l-a transformat adesea într-un martor incomod al vieții ­publice, mai ales în contextul secularizării averilor mănăstirești (1863) și al subordonării din punct de vedere economic a Bisericii Ortodoxe Române controlului statului. Deoarece principala sa linie de conduită a fost - așa cum reiese din pastorala-program publicată la scurtă vreme după întronizarea sa ca episcop al Buzăului, la 18 iunie 1873 - „sus­ținerea demnității sfintei noastre religiuni și a prosperității sfintei Biserici și a servitorilor ei, cum și a fericirii drept­cre­din­cioșilor noștri fii eparhiali”, Inochentie a intrat adesea în conflict cu autoritățile statale, chiar și atunci când a fost lipsit de sprijinul confraților săi. Astfel, în anul 1864, fiind egumen al Mănăstirii Dealu, s-a numărat printre semnatarii unei adrese-protest privitoare la reducerea bugetelor mănăstirilor, ceea ce a condus la destituirea lui din postul de director al Seminarului Central, în data de 30 ianuarie, fiind ridicat de aici cu un cupeu însoțit de jandarmi și dus forțat la Dealu.

Motivele acestei atitudini a starețului erau fundamentate pe percepția sa asupra con­tri­buției istorice a Bisericii la realizarea statului român modern, așa cum reiese dintr-o scrisoare pe care i-o adresa Mitropolitului primat Nifon Rusailă (1850-1875), prin care îl ruga să mijlocească pe lângă Ministerul Cultelor aprobarea unui buget sporit pentru mănăstirea pe care o administra și o încheia cu următoarele cuvinte: „Dea Dumnezeu, dar, Prea Sfințite, ca să puteți reuși a îmbunătăți soarta acestor așezăminte religioase spre lauda lui Dumnezeu, satisfacerea fondatorilor și îndemnul creștinilor evlavioși, căci numai zelul lor către cele sfinte și compătimirea către cei neputincioși și sărmani au făcut ca statul să aibă astăzi mai multe milioane în dispoziția sa”.

Nici ulterior, după alegerea sa ca episcop al Buzăului, atitudinea nu i s-a schimbat, el protestând vehement - chiar dacă adesea inabil - față de orice încălcare a drepturilor eparhiei sale din partea autorităților de stat, care nu doar că operau reduceri inacceptabile de buget, dar căutau să-și însușească și ceea ce mai rămăsese din posesiunile Bisericii. Așa au stat lucrurile în disputele cu Direcția Generală a Poștelor, Prefectura județului ori Regimentul 8 Infanterie Buzău, care au solicitat fiecare alocarea unor spații din cuprinsul sediului episcopiei - în special clădirea internatului seminarului - pentru propriul folos. Principalul motiv al opoziției sale față de aceste solicitări nu era constituit însă de interesul personal ori de un spirit reacționar, ci de conștiința că insti­tuția pe care o păstorea reprezenta „paladiul educa­țiunii și al instruc­țiunii clerului”.

În fapt, aceasta a fost principala preocupare a Episcopului Inochentie: dezvoltarea învă­ță­mântului teologic și ridicarea nivelului de cultură al clerului român. Iar dacă talentul său administrativ, evocat de istoricul Constantin Erbiceanu în Necrolog, nu poate fi dovedit în urma pierderii documentelor administrative din timpul păstoririi sale ca ierarh, el reiese pregnant din raportul pe care îl înainta mitropoliei în calitatea de revizor al seminarelor din Muntenia, în anul 1860. Acesta cuprindea 11 puncte pentru îmbu­nătățirea situa­ției acestora, între care erau incluse unirea studiilor teologice cu cele laice, uniformizarea organizării instituționale, trimiterea la studii a elevilor merituoși, pentru a suplini nevoia de profesori (cu precizarea ca aceștia să învețe mai întâi limba țării unde urmau să meargă ca bursieri), selecția liberă a elevilor, care nu trebuiau să provină doar dintre fiii de preoți, ori instituirea unei comisii de admitere - unele dintre acestea aflându-se în uz până astăzi.

Însă principala condiție pentru dezvoltarea învățământului seminarial era reprezentată, în viziunea sa, de încredințarea acestuia în seama „unor oameni de caracter, cu talent pentru aceasta, cu cunoștințe necesarii și cu o activitate exemplară, iar nu unor desmățați, fără statornicie, plini de tot felul de defecte, cu un caracter mârșav și abia spoiți cu niște idei confuze de învățături, dacă se pretinde o îmbunătățire repede și generală”.

Acesta a fost crezul arhiereului Inochentie Sotiriopoleos Chițulescu, o personalitate aparte a Bisericii Ortodoxe Române din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care s-a evidențiat ca atare și în clipa trecerii sale la cele veșnice, fiind unul dintre ultimii arhierei români care au fost înmormântați în tron - urmând unei tradiții milenare - așa cum reiese din mărturiile epocii. A rămas, astfel, vertical și în viața de apoi. Nedorind ca memoria și strădaniile sale să rămână pradă unei uitări nemeritate, am inițiat în anul 2020 demersurile pentru preluarea concesiunii mormântului său din cimitirul Șerban Vodă-Bellu, care a fost restaurat, și am reluat, potrivit prevederilor testamentare, pomenirea sa anuală în Joia Moșilor, întorcându-i astfel, în numele Bisericii, recunoș­tința pe care și-a agonisit-o în slujba ei.