Este necesară o pregătire a preotului în vederea săvârşirii Tainei Spovedaniei? (II)

Un element deo­se­bit de important, ca­­re ţine atât de pre­­gătirea înde­păr­­­tată a preotului pentru să­vâr­şirea Spovedaniei, cât şi de cea apropiată, este credinţa ta­re în lucrarea Tainei. În ru­gă­ciu­nea de dezlegare din cadrul Tai­nei Spovedaniei se spune: „...iar eu, ne­vrednicul preot şi du­hov­nic, cu puterea ce-mi es­te, te iert şi te dezleg...“ Dacă pe­nitentul tre­buie să creadă că în momentul ros­tirii acestei for­mule el es­te iertat şi îm­pă­cat cu Dum­nezeu, cu atât mai mult trebuie să creadă preotul că, în momentul rostirii ei, ier­ta­rea de la Dum­nezeu se revar­să, prin el, pes­te penitent.

Cre­din­cio­şii simt a­ceastă putere în pre­ot şi cred în ea. Ei vin la măr­turisire nu numai dintr-o ne­cesitate psiholo­gi­că, nu numai pentru a scăpa de coş­­ma­rul conştiinţei şi a se îm­pă­ca cu Dum­nezeu, ci şi din con­vin­­ge­rea că acestea se reali­zea­ză prin preotul duhovnic, prin pu­­te­­rea dată lui. Şi dacă credin­cio­­­şii cred în această putere, cred în ea şi o simt, înseamnă că, mai mult decât alţii, trebuie să o simtă şi să creadă în ea cel ce o posedă, preotul duhovnic. Pu­­terea dată preotului este o pu­­tere nepământească şi în fa­ţa ei se cutremură şi preotul, şi pe­ni­tentul1.

Pregătirea apropiată are în ve­­dere o „pravilă“, o rânduială pe care preotul duhovnic trebuie să o respecte de fiecare da­tă când are de oficiat Taina Spo­ve­da­niei. Referindu-se la slu­jirea de duhovnic, Sfântul Va­sile cel Ma­re spune: „Se nu­meş­te du­hov­nic acela care nu mai tră­ieş­te după trup, ci este pur­tat de Du­hul lui Dumnezeu, fi­ind fiu al lui Dumnezeu şi fă­cân­du-se a­se­me­nea chipului Fi­u­­lui lui Dum­nezeu“2. Trăirea du­­pă duh este con­diţionată de pu­rificarea de pa­timi, de în­no­i­rea permanentă a omului lăuntric. Dar această în­noire, puri­fi­care şi înduhov­ni­ci­­re preotul nu o începe de la cre­din­cioşi spre sine, ci invers. Mai în­tâi, pre­otul trebuie să fie con­şti­ent că judecata pe care o face în sca­unul spovedaniei, în nu­me­­le lui Hristos, asupra pe­ni­ten­­tului urmăreşte în ultimă instan­­ţă fe­rirea acestuia de o­sân­­da judecăţii din urmă, dar tot aşa preotul trebuie să fie con­şti­­ent că judecata nu-l va ocoli nici pe el, „Dom­nul va face... şi ju­­decata judecătorilor rânduiţi de El“3. Cu acest gând el se în­dreap­­­tă spre scaunul spove­da­­ni­ei, unde-l aşteaptă credincio­şii.

În al doilea rând, dar în strân­­să legătură cu cele de mai sus, înainte de a oficia Taina Spo­­vedaniei, se impune ca şi pre­­otul să se spovedească. El es­t­e un permanent luptător îm­po­tri­va păcatului, nu doar prin cu­vânt, ci şi prin faptă, nu doar îm­po­triva păcatului prezent în e­no­riaşii săi, ci şi împotriva pă­ca­tu­lui prezent în viaţa lui. Un cu­vânt despre pocăinţă care se a­dre­sează doar credin­cioşilor, ca­re nu angajează şi persoana pre­o­tului, rămâne fără ecou. Pre­o­tul duhovnic este fereastra prin ca­re credincioşii, în scau­nul Spo­ve­daniei, privesc spre Hris­tos. El este fereastra prin ca­re lumi­na harică de la Hris­tos, care este de fa­ţă, „stă nevăzut“, se revar­să pes­te penitent. Dacă pre­otul nu es­te curat sufleteşte, şi cu­ră­ţit de păcate prin Spo­ve­da­nie, dacă es­te robit de patimi, nu mai poa­te fi fereastra ce se deschide ca pe­nitentul po­că­it şi îndreptat să ai­bă acces la comuniunea cu Hris­tos, ci es­te zidul despărţitor în­tre penitent şi Hristos. În ve­chi­le cărţi de învăţătură pentru pre­oţi, a­ceş­tia erau povăţuiţi astfel: „Drept aceasta, fiul meu, mai în­­tâi te apucă însuşi de sine: po­că­ieşte-te singur şi să se a­pro­­pie, mai întâi, de tine Îm­pă­ră­ţia ce­ru­­rilor... Grăbeşte către pă­rin­te­le sufletesc, cazi înaintea lui, măr­turiseşte-i toate as­cun­­surile su­fletului tău, cură­ţeş­te-l, gus­tă, mai întâi, singur toa­tă dul­cea­­ţa milostivirii şi a îm­păcării cu Răs­cum­pără­to­rul; smereşte în post sufletul tău şi atunci, numai, vei putea, fă­ră primejdie şi cu folos, a vin­de­­ca neputinţele al­tora. Deci, te­melia păstoreştei ta­le îndato­riri întru fapta măr­tu­risirei, să fie pocăinţa ta în­suţi“4.

În al treilea rând, merită să fie reţinut efectul psihologic pe ca­­re îl are spovedania preotului a­­supra penitentului şi spovedania penitentului asupra preotului. Când preotul se mărtu­ri­seş­te, el nu poate banaliza spo­ve­da­nia celor care vin să se măr­tu­ri­seas­că la el. Din cerce­ta­­rea cre­din­­cioşilor în scaunul Spo­ve­da­niei constatăm că p­ă­ca­tele „la mo­dă“, precum avor­tu­­rile, căsă­to­riile moderne, de pro­bă, fără cu­nunie, sau alte pă­cate mari îl la­să pe du­hov­nic, impropriu spus duhovnic în acest caz, indi­fe­rent. Dacă a­na­lizăm această sta­re de lucruri, concluzia are pu­tere să ne îngro­zească. O astfel de si­tu­aţie duce la concluzia că via­ţa morală a preotului are ne­­voie de multă vindecare. Nu în­­seam­nă că el săvârşeşte ace­leaşi păcate, ci înseamnă că mul­­ţi­mea păcatelor lui, chiar mai mici, dar nemărturisite, îl fa­­c­e să piardă orice sensibilita­te fa­ţă de cele spirituale, îl face să piar­dă sensul şi conţinutul no­ţi­u­nii de păcat, sensul şi con­ţi­nu­tul no­ţi­unii de Spovedanie, şi mai a­les necesitatea acesteia din ur­mă.

Când preotul este mărturi­sit, iar credincioşii care vin la el ştiu acest lucru, cuvântul de în­vă­ţătură pe care îl transmite pe­niten­tului în timpul spo­ve­da­niei are pentru acesta din ur­mă putere de lege.

Cât priveşte efectul psiholo­gic pe care îl are spovedania pe­ni­­tentului asupra preotului, şi a­cesta este foarte important. Pre­­o­tul deprins să se spo­ve­deas­­că va înţelege stările prin ca­­re trece peniten­tul, înainte şi în timpul spovedaniei, pentru că aceste stări le-a trăit el mai în­tâi. În aceleaşi îndru­mări vechi, dar actuale prin con­ţinu­tul lor, pentru preoţi, se spu­ne: „Despre cunoaşterea ini­mei tale în­vaţă-te de a ghici şi a cu­noaş­te inimile poporanilor tăi“5.

Aşadar, pregătirea preotului pen­tru a-i spovedi pe fiii săi du­hov­niceşti se impune cu necesi­ta­­te ca şi pregătirea pentru să­vâr­şirea Sfintei Liturghii sau a al­­tei Sfinte Taine. Această pre­gă­­t­ire aduce spor duhovnicesc şi preotului, şi credincioşilor, şi cul­tivă în viaţa tuturor evlavia fa­ţă de cele sfinte, aducându-i pe toţi în jurul lui Hristos, A­ce­laşi pre­zen­t în Sfânta Li­tur­ghie, în Sfin­tele Taine şi în toa­te slujbele sfin­­te pe care le să­vâr­şeşte Bise­ri­ca şi la care suntem chemaţi să par­ticipăm. (Responsabil de ru­bri­că diac. Ciprian Bâra)

Note:

1 ‑Pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndemnuri..., p. 623.

2 ‑Sfântul Vasile cel Mare, Des­pre Duh, XXV, apud pr. conf. Ilie Moldovan, „Preotul duhov­nic şi harul iertării păcatelor“, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 4, p. 584.

3 ‑Pr. conf. Ilie Moldovan, op. cit., p. 585.

4 ‑Al. Sturdza, Epistoli sau scri­sori, despre datoriile sfinţitei dre­gătorii preoţeşti, trad. rom. de arhim. Filaret Scri­ban, Iaşi, 1843 (2 vol.), vol. I, pp. 110-112, apud pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi în­dem­nuri..., p. 622.

5 ‑Ibidem, p. 112, apud ibidem, p. 623.