Exilul unui cărturar, Dimitrie Cantemir (1711-1723)

În zorii veacului luminilor, în spațiul românesc, ultimii domni pământeni ai Țării Românești și Moldovei încercau să ducă mai departe politica de independență a statelor pe care le conduceau. Lupta aceasta era inegală, iar șansele de izbândă infime. Pe acest fundal avea să se afirme una dintre cele mai mari personalităţi ale spaţiului românesc, un om care prin viaţa, faptele şi opera sa se prezintă şi astăzi contemporaneităţii drept o figură enciclopedică, savant şi autor al unor scrieri de o importanţă aparte pentru istoria noastră naţională, Dimitrie Cantemir.

Preţuit de către contemporanii săi, Dimitrie Cantemir a fost primul român care a devenit membru al unui înalt for ştiinţific din spaţiul occidental. O pleiadă de istorici, scriitori şi critici literari s-au oprit asupra faptelor și scrierilor acestui domnitor, deopotrivă savant. O personalitate cu un destin aparte, ilustrativ şi din prisma pribegiei, a experienţei trăite printre străini. Poate cel mai sugestiv portret al acestui domn al Moldovei îl face George Călinescu, cel care, în monumentala sa lucrare, „Istoria Literaturii Române”, afirmă despre Cantemir că „a fost un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”.

Scurtă biografie

La 26 octombrie 1673, în Țara de Jos a Moldovei, în familia unui mic boier se năștea un copil cu un destin aparte, Dimitrie, al doilea fiu al serdarului Constantin Cantemir și al Anei Bantăş, coborâtoare dintr-o veche familie boierească ale cărei origini mergeau până în vremea domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, potrivit documentelor care îl aminteau pe un strămoș, Ioan Tăutu, logofăt la curtea domnească. Constantin Cantemir se remarcase în tinerețe ca un bun soldat care luptase în armata polonă, iar peste ani faptele sale de arme aveau să îl propulseze într-o postură la care nu se gândise vreodată, aceea de domn al Moldovei. Şi-a îndeplinit această înaltă demnitate între anii 1685 şi 1693. Fiul său, Dimitrie, şi-a început educaţia în Moldova, la prestigioasa şcoală de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”. Educația religioasă primită aici avea să fie completată ulterior şi desăvârșită printre străini, iar roadele acestei educaţii s-au arătat peste ani în scrierile eruditului domn.

Primul exil și cele dintâi scrieri

Pentru că tatăl său devenise domn al ţării, adolescentul Dimitrie Cantemir a fost trimis la Constantinopol ca zălog de credinţă faţă de sultan, lucru deloc neobișnuit în acele vremuri. În Țările Române, cel mai adesea, membri ai familiilor domnitoare erau transformați în ostatici ai turcilor, fiind o formă de șantaj și presiune pentru credința domnului față de imperiu. Tatăl său îl încurajează să studieze, pentru că era necesar ca fiul de domn să primească o educaţie aleasă, astfel că a urmat cursurile Academiei Teologice greceşti, care ființa în cadrul Patriarhiei din Constantinopol. În anii petrecuţi pe malurile Bosforului, a învățat și cercetat cu pasiune documente, acte legislative, lucrări din domeniile istoriei, dreptului, etnografiei, devenind un veritabil învățat al epocii sale.

Dimitrie este nevoit să revină în ţară, în 1693, la moartea tatălui său. Boierii îl aleg domn, însă nu stă mai mult de trei săptămâni pe scau­nul domnesc. Sultanul a decis să îi ofere domnia Țării Moldovei lui Constantin Duca, astfel că Dimitrie Cantemir ia din nou drumul Constantinopolului, unde stă 17 ani, până în anul 1710. În această perioadă, s-a căsătorit cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti, şi avea să se bucure de nașterea a cinci copii. Ridică un palat în orașul de pe malurile Bosforului şi se apucă de redactarea primelor opere. În 1698, vede lumina tiparului lucrarea „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, pentru ca în 1705 să finalizeze „Istoria ieroglifică”, în care relatează, sub formă de jurnal, aspecte din viaţa sa. În noiembrie 1710, sultanul îl consideră cel mai potrivit pentru tronul Moldovei şi îl numeşte voievod. Pe agenda noului domn se afla și misiunea de supraveghere a domnului Constantin Brâncoveanu, pe care turcii îl bănuiau de trădare față de imperiu.

Domnia lui Cantemir a fost scurtă, dar carac­terizată de încercarea acestuia de a introduce principiile absolutismului monarhic, având accente iluministe care animau ideile din spaţiul european, Cantemir fiind în corespondență cu marii savanți ai timpului, iluminiștii. Odată instalat pe tron, Dimitrie Cantemir avea să ducă o politică ostilă turcilor, iar la 13 aprilie 1711 a încheiat un tratat cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, explicația fiind aceea că s-a simţit apropiat de Rusia ortodoxă şi de ţarul acesteia, și nu de Imperiul Otoman. La 24 iunie 1713, Petru cel Mare sosea la Iaşi, unde a vizitat mănăstirile oraşului, arătându-se încântat de frumuseţea acestora şi cimentând prietenia cu domnul moldovean. În iulie 1711, între Rusia şi Turcia izbucneşte un conflict, iar Cantemir s-a alăturat armatei ruse. În bătălia de la Stănileşti, de pe Prut, armata moldo-rusă a fost înfrântă, iar ţarul acceptă pacea cu otomanii.

Exilul definitiv din Rusia

Pierderea luptei de către coaliția moldo-rusă a însemnat pentru Dimitrie Cantemir sfârșitul domniei și obligația de a-și părăsi țara. Nu mai avea cum să se întoarcă în Moldova fără să fie prins și dus la închisoarea Edicule de la Constantinopol. Începe, aşadar, perioada exi­lului definitiv, exil în care Dimtrie Cantemir a fost însoţit de o veritabilă curte domnească, iar între boierii care l-au urmat s-a aflat cronicarul Ion Neculce. În Rusia, prietenia şi apre­cierea ţarului faţă de fostul domn se manifestă capricios, uneori ţarul îl tratează cu superiori­tatea autocratului trăitor în acest spaţiu al lumii. Pentru înlesnirea traiului, i se oferă un palat şi mai multe moşii. Cantemir devine prinţ rus, prin ucazul din august 1711. Expertiza lui Cantemir în politica otomană avea să se dovedească folositoare țarului, care l-a numit senator şi consilier de taină pe proble­mele Orientului.

Printre atâtea îndatoriri ale etichetei curții imperiale consumatoare de timp, eruditul domn îşi face vreme şi pentru opera sa. În iulie 1714 a fost ales și numit membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, iar în 1716 va termina de scris două importante lucrări: „Creşterea şi descreşterea curţii otomane”, o completă și valoroasă istorie a Imperiului Otoman, şi „Descrierea Moldovei”, care se dovedește a fi și în prezent o lucrare folosită de istorici, antropologi și sociologi ca izvor documentar, etnologic, utilă în cunoaşterea lumii dispărute a Moldovei de odinioară. În 1717, fostul domn moldovean a expediat Academiei de la Berlin lucrarea „Historia Moldo-Vlahica”, în care a demonstrat unitatea de limbă şi neam a românilor şi continuitatea lor pe acest pământ. Lucrarea a fost apreciată de către oamenii de ştiinţă din spaţiul german, la fel ca şi lucrarea sa „Istoria Imperiului Otoman”. O faţetă poate mai puţin cunoscută a domnului moldovean a fost cea de ctitor. În Mol­dova, este cunoscută drept ctitorie a sa biserica mănăstirii din comuna Dimitrie Cantemir, judeţul Vaslui, însă şi în spaţiul rus el a ctitorit câteva biserici, în satele de pe moşiile sale.

Epilog

Lungul exil al lui Dimitrie Cantemir l-a măcinat necontenit, căci dorul de ţară, neam a fost pregnant în toţi aceşti ani. A trecut la cele veşnice în ziua de 21 august 1723, intrând în legendă. Odiseea sa avea să continue, însă, peste timp. Osemintele sale aveau să revină în ţară în anul 1935 şi depuse într-o criptă la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi. Aşa s-a încheiat, după 224 de ani, exilul marelui domn. Încheiem această incursiune în viața lui Dimitrie Cantemir, în cuvintele criticului literar Pompiliu Constantinescu: „Dimitrie Cantemir este exponentul spiritual al unui veac întreg, veacul al XVIII-lea, în cultura românească, el este primul european din istoria culturii naţionale. Petrecându-şi cea mai mare parte din viaţă la Constantinopol şi la Curtea lui Petru cel Mare, Cantemir a avut răgazul să-şi cultive mintea lui isteaţă şi să-şi hrănească universala curiozitate cu tot ce-i putea oferi umanismul greco-latin, cultura orientală a timpului său. Sinteză între Orient şi Occident, opera lui este expresia unui enciclopedism grandios, depăşind tradiţia de până atunci a culturii din Principate”.