„Extrema unctio“: Iertarea absolută a păcatelor

Diferenţele dintre Taina Maslului, aşa cum a fost ea celebrată şi înţeleasă în Răsărit, şi ceea ce s-a numit "extrema unctio" în Apus au fost întotdeauna indiscutabile. Nu întotdeauna însă am reuşit să înţelegem corect cauzele pentru care Maslul şi "extrema unctio" aveau atât de puţine lucruri în comun, deşi mai bine de opt veacuri fuseseră una şi aceeaşi Taină.

Ne-am propus să identificăm cauzele apariţiei acestei diferenţieri majore dintre Răsărit şi Apus.

Vindecarea trupească sau iertarea păcatelor?

Cele mai bune explicaţii cu privire la apariţia ritului "extrema unctio" aparţin teologului romano-catolic francez Jean-Phillipe Revel. Acesta detaliază pe larg cauzele pentru care Taina Maslului a ajuns să reprezinte un simplu rit pentru trecerea paşnică la cele veşnice în loc de un medicament menit să vindece omul integral, atât fizic, cât şi spiritual, în lucrarea sa intitulată "Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair" (publicată la Éditions du Cerf, 2009). Jean-Phillipe Revel consideră că această transformare a Maslului în "extrema unctio" a avut parte de mai multe etape succesive, care trebuie înţelese corect înainte de a se trece la o critică pertinentă asupra ritului în sine. O primă etapă importantă a constat în transmutarea accentului pus la început pe vindecarea fizică prin Taina Maslului asupra iertării păcatelor. Teologii din perioada scolastică, precum Yves de Chartres, Albert cel Mare, Bonaventura, Thoma dâAquino, au început să evidenţieze tot mai mult iertarea păcatelor ca scop principal al Tainei Maslului. În materialul anterior am discutat despre faptul că au existat teologi apuseni precum Beda Venerabilul, Cassiodor sau papa Inocenţiu I care nu au vorbit deloc despre o eventuală iertare a păca-telor acordată prin Taina Maslului, ci au insistat exclusiv asupra vindecării trupeşti. Ei fragmentau pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov în două părţi: prima se referea la Taina Maslului, în timp ce cea de-a doua făcea trimitere la Taina Pocăinţei. Teologii scolastici au considerat că fragmentul în cauză (cap. 5, vv. 14-16) se referă integral la Taina Maslului. Cu toate acestea, ei nu au făcut nimic altceva decât să urmeze unui "curent" teologic care punea mai mult accent pe importanţa sufletului decât pe cea a trupului. Cunoaştem că, în primele veacuri, aşa cum ne aminteşte şi celebrul cercetător francez Antoine Chavasse, rugăciunile de binecuvântare a untdelemnului pentru administrarea Tainei Maslului făceau referire exclusivă doar la vindecarea trupească. În primele cinci veacuri, tradiţia liturgică a Bisericii nu consemna nici o iertare a păcatelor primită prin Taina Maslului. Din contră, se vorbea numai despre vindecarea trupească, despre ridicarea bolnavului de pe patul durerii, despre restaurarea sănătăţii sale. Nu numai tradiţia liturgică, dar nici măcar scrierile sau biografiile sfinţilor nu amintesc, cel puţin în perioada respectivă, de altceva în afara vindecării trupeşti. În Apus, ca şi în Răsărit, până la un moment dat, au existat însă tot felul de curente care promovau importanţa sufletului în detrimentul trupului. Viziunea holistică asupra persoanei umane lipsea cu desăvârşire. Trupul uman era considerat drept un lăcaş al plăcerilor, un simplu instrument al sufletului.

Decăderea trupului şi ridicarea sufletului

Teologii scolastici au fost în principal mari adepţi ai logicii şi raţiunii clare. Utilitatea acestor două elemente nu trebuie subestimată şi nici privită ca fiind contrară credinţei. Tindem prea des să punem în contrast cu raţiunea lucidă şi rece un sentimentalism orb, uitând că şi cel din urmă are defectele sale bine cunoscute. Scolasticii erau preocupaţi de explicarea clară şi coerentă a tuturor aspectelor credinţei. Excesul de raţionalitate însă i-a constrâns să ofere explicaţii, împărţiri şi analize chiar şi acolo unde acestea nu îşi aveau neapărat un sens. Spre exemplu, scolasticii s-au preocupat enorm de om şi alcătuirea sa, dar l-au împărţit prea des în suflet şi trup ca două elemente care pot fi analizate separat. Aşadar, au ajuns la concluzia că sufletul este foarte important, în timp ce trupul este net inferior. Vindecarea trupească a ajuns să fie considerată drept un element aproape neimportant în comparaţie cu iertarea păcatelor. Astfel, Maslul a început să capete funcţia de obţinere a iertării păcatelor. Funcţia sa de vindecare a trupului a început să fie neglijată, ba chiar exclusă definitiv. Bonaventura, spre exemplu, era ferm convins că vindecarea trupească este un efect indirect, ba chiar lipsit de importanţă (Jean-Phillipe Revel, "Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair", p. 92). Părerile bolnavilor în această privinţă erau însă total diferite. Cine nu ar dori să se vindece de o boală sâcâitoare? Pentru Bonaventura însă, doar sufletul conta, în timp ce trupul era oricum destinat morţii. Aşadar, de vreme ce doar sufletul conta, era normal ca şi scopul principal al Tainei Maslului să sufere o transformare radicală. Astfel, s-a ajuns la concluzia că iertarea păcatelor este primul efect şi cel mai important al Tainei.

Ultima Împărtăşanie şi "ultima pecete"

Un aspect foarte rar cu privire la dezvoltarea slujbei liturgice de "extrema unctio" constă în legătura Tainei Maslului cu Taina Euharistiei şi cu cea a Pocăinţei. Maslul era adresat la început doar creştinilor bolnavi şi era însoţit adesea de primirea Tainei Euharistiei. Amintesc aici de epistola sugestivă a papei Inocenţiu I, analizată acum câteva săptămâni în cadrul acestei secţiuni, şi în care se spunea clar că oricărui creştin aflat sub canon îi era interzis să participe la Taina Maslului. Aşadar, primirea Maslului în Apus era condiţionată de inexistenţa vreunui păcat major (adulter, crimă, apostazie). O astfel de regulă nu apare şi în Răsărit, de exemplu. Bineînţeles, ea exista, dar doar în cazul apostaziei. Încetul cu încetul, teologii scolastici au ajuns la concluzia că Maslul este o cale de primire a iertării păcatelor şi, pentru a o deosebi de Taina Pocăinţei, au transformat-o într-o Taină care se putea acorda foarte rar şi doar pe patul de moarte. Creştinul aflat pe patul de moarte se spovedea, primea Împărtăşania şi în cele din urmă primea şi "ultima pecete" înainte de trecerea la cele veşnice (Jean-Phillipe Revel, "Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades", pp. 77-78). Actul liturgic părea, fără îndoială, foarte frumos structurat, dar conţinea două elemente confuze. În primul rând, de ce mai era nevoie de o pecete a iertării păcatelor când Taina Pocăinţei rezolvase deja această problemă? În al doilea rând, de ce trebuia Maslul săvârşit după primirea Euharistiei? Atunci când ne împărtăşim auzim întotdeauna motivul primirii Trupului şi Sângelui Domnului: "Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Era pecetea pusă de "extrema unctio" atât de necesară pentru iertarea păcatelor încât să depăşească în efect Tainele Pocăinţei şi Euharistiei? Vom analiza în materialul următor detaliile cu privire la argumentele exprimate de Thoma dâAquino în favoarea slujbei de "extrema unctio", iar apoi ne vom concentra asupra dezvoltării liturgice a Tainei în Răsăritul creştin.