Familia binecuvântată a Bătrânului Dionisie Ignat

La începutul veacului trecut, din câteva familii smerite și evlavioase de pe meleagurile botoșănene au răsărit mai mulți bărbați purtători de Duh Sfânt, care au împodobit Biserica lui Hristos prin trăirea lor și care au avut o contribuție esențială în ceea ce privește continuarea și păstrarea unei tradiții duhovnicești. Din sate învecinate, despărțite doar de câțiva kilometri, aveau să se nască, la intervale scurte de timp, Sfântul Ioan Iacob (†1960), Cuvioșii Părinți Cleopa Ilie (†1998) și Paisie Olaru (†1990), precum și Cuviosul Părinte Dionisie Ignat (†2004), nevoitor în Sfântul Munte Athos timp de 78 de ani.

De-a lungul istoriei, pământul românesc a dat Bisericii o mulțime de oameni sfinți, purtători de Duh. Din diferite regiuni ale țării, s-au ridicat mai mulți ierarhi de seamă, cuvioși nevoitori, cărturari neobosiți, mucenici purtători de biruință și creștini cu viețuire aleasă.

Datorită împrejurărilor istorice, politice sau chiar din pricina unor neputințe omenești, nu au fost consemnate toate viețile și faptele vrednice de laudă ale înaintașilor noștri. Acest lucru l-au conștientizat atât Cuviosul Părinte Ioanichie de la Sihăstria (†2007), ale cărui lucrări sunt îndeobște cunoscute, cât și ceilalți părinți care, într-o formă sau alta, au lăsat urmașilor o moștenire duhovnicească. Sfântul Chiril de Schitopolis, scriind viața Sfântului Eftimie, afirma: „Mai degrabă să nu reușesc să-i redau vrednicia decât, din lipsă de recunoștință, să las totul la o parte”.

Fiind înflăcărat de aceeași dorință de a nu lăsa uitării cele despre părinții noștri, doresc să ne aducem aminte de mai-marii noștri, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, și privindu-i cu luare aminte cum și-au încheiat viața, să le urmăm credința (Evrei 13,7).

Starețul Dionisie s-a născut în anul 1909, la data de 22 septembrie, fiind cel mai tânăr vlăstar al familiei Ignat din satul Vorniceni, localitate încadrată la acea vreme în județul Dorohoi. Părinții săi, Ioan și Casandra Ignat, erau țărani simpli, dar cu o credință puternică. Ei au fost binecuvântați de Dumnezeu cu opt copii. Doi dintre aceștia, Gheorghe și Dimitrie, au ales viața călugărească, având o trăire autentică și cuget monahal. Fratele Gheorghe a fost tuns în schima mică în anul 1922, la Schitul Măgura din județul Bacău, primind numele de Ghimnazie. Tot acolo a primit și hirotonia întru diacon, în luna august a anului 1923. Trei ani mai târziu, în 1926, la vârsta de 17 ani, tânărul Dimitrie, dimpreună cu fratele său și alți doi tineri, au luat calea spre Muntele Athos.

Tatăl Părintelui, Ioan Ignat, a trecut la cele veșnice în anul 1911, pe când mezinul Dimitrie avea doar un an și câteva luni. Ioan a fost un creștin evlavios și de multe ori mergea cu familia să se închine la mănăstirile din apropiere. O întâmplare care stă drept mărturie pentru sufletul statornicit pe piatra credinței al tatălui Ioan este legată de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Într-o zi, familia Ignat se îndrepta cu căruța lor spre moaștele sfântului, însă fără a cunoaște drumul. Din această cauză, tatăl îi întreba mereu pe oamenii pe care îi întâlnea pe cale. După ceva timp, la o distanță „de câteva ceasuri” de cetatea Sucevei, a spus că nu mai întreabă deoarece simte miros de mir de la moaștele sfântului, și această mireasmă îi arată cum să aleagă la răscruci de drumuri.

Dat fiind faptul că erau destul de nevoiași, Ioan îi punea pe copii să facă mai multe metanii, în timp ce el se ruga cu voce, pentru a-L îndupleca pe Bunul Dumnezeu să-Și trimită milele Sale cele bogate și asupra lor. Iar Dumnezeu nu a trecut cu vederea inimile lor curate.

Odată, printre cererile de rugăciune pe care le rostea tatăl, una i-a fost adresată Sfântului Bonifatie: „Sfinte Bonifatie, ajută-ne!”, pentru că citise în Viețile Sfinților despre minunile lui. La auzul acestui nume, soția, fiind mai simplă, i-a spus pe un ton mai nemulțumit „Da’ l-ai găsit și pe ăsta!”

Altă dată, într-o seară, la o oră târzie, tatăl Ioan s-a întors acasă de la lucru, iar a doua zi trebuia să meargă la târg, pentru că vinderea produselor agricole la un preț bun era de mare importanță pentru susținerea materială a familiei. Când a ajuns acasă, cunoscând importanța împlinirii canonului și a rugăciunilor, a întrebat-o pe soție dacă copiii și-au făcut rugăciunile de seară și metaniile. Mama, fiind mai îngăduitoare, i-a dat de înțeles că nu, ci se odihnesc. Ioan i-a trezit pe copii, de la mic la mare. Bătrânul Dionisie istorisește faptul că fiecare copil făcea metanii în felul lui: fratele Gheorghe era mai serios și evlavios, alții, mai copilărește, mai în glumă, iar el, Dimitrie, fiind cel mai mic și somnoros, din cauză că era trezit, făcea metanii mai mult plângând.

Tatăl mai continua cu rugăciunea mult timp din noapte, retrăgându-se în altă cameră. Cândva, un localnic care trecea prin fața casei l-a zărit făcând metanii, pentru că la geamuri nu aveau perdele, din cauza sărăciei. Consăteanul nu a avut răbdare să numere câte metanii a făcut, dar l-a înștiințat despre cele ce a văzut, sfătuindu-l să pună măcar o cârpă în geam.

Despre rugăciunea tatălui său, Părintele Dionisie mărturisea că era făcută cu smerenie și umilință, dar în același timp, cu îndrăzneală și cuvânt liber. De asemenea, în duminici și sărbători era nelipsit de la slujbele Bisericii. Toate aceste simțăminte de evlavie, fără îndoială, și-au lăsat amprenta și asupra trăirii copiilor.

După moartea tatălui, greutățile familiei au fost preluate de fiul mai mare, fratele Gheorghe, care era ajutat și de rude, precum „moșul Costache”, fratele mamei lor. Părintele Ghimnazie s-a născut în anul 1899, la data de 11 octombrie. A urmat cele cinci clase primare la școala din satul natal, fiind un elev silitor și premiant în toți anii, bun la matematică, fapt pentru care a primit recomandare chiar de la primarul din localitate să urmeze cursurile unui liceu comercial, lucru care nu s-a mai întâmplat. Din fragedă vârstă, lăsa jocurile copilărești, dăruindu-se citirilor din Viețile Sfinților și metaniilor. Și-a păstrat hotărârea de a deveni călugăr, în pofida împotrivirilor care au apărut pe cale, din partea familiei sau a unor rudenii. Se întărea pe sine, dar mai ales pe ceilalți, cu convingerea că așa „îi este scris” - să se facă călugăr.

Părintele Ghimnazie a avut o contribuție semnificativă în formarea Părintelui Dionisie, care mărturisea că fratele lui s-a purtat strict, și că nu îi era frică „de nimenea din familie decât de el”. După încheierea Primului Război Mondial, s-au redeschis școlile și familiile erau încurajate, dacă nu chiar obligate să își trimită copiii să învețe. Deși fratele Gheorghe muncea în agricultură de dimineață până noaptea, o îndemna pe mama lor, Casandra, să îl trimită pe tânărul Dimitrie la școală. Datorită insistențelor Părintelui Ghimnazie, și faptului că se ocupa de acesta, Părintele Dionisie a fost premiant în toți anii de școală primară.

Tot despre perioada acelor ani ai copilăriei, împletiți cu buna-cuviință și simplitatea, Bătrânul Dionisie istorisea: „Acolo, la noi, la fraţii mai mari le zici «bădiţă». Aşa-i obiceiul acolo. Şi la fetele mai mari le zici «leliţă». Sau «ţăţaie». Ţăţaie. Da, aşa era. De acuma ziceam cu respect. Leliţa Aristiţa”.

În această atmosferă a crescut Părintele Dionisie, înfruntând și greutățile vremii, trecând și prin încercări, ajutându-se de credință, iar acest lucru ne întărește și pe noi, cei de astăzi, în asumarea viețuirii creștine. Să avem parte de rugăciunile sale!