Familia creştină, o şcoală a iubirii şi dăruirii

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, adresează soţilor creştini următorul sfat: "Să nu vă lipsiţi unul pe altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă" (Cor. 7, 5).

Familia creştină este o şcoală a iubirii şi dăruirii, un mediu al ascezei şi nevoinţei, al împlinirii şi desăvârşirii. Iar din această cauză ea are de înfruntat numeroase ispite. Una dintre ele o constituie "duhul lumii" acesteia în care trăim, un duh ignorant în materie de spiritualitate şi viaţă duhovnicească îmbunătăţită, ca şi omul care îl cultivă, un om aflat într-o permanentă căutare a satisfacerii poftelor sale şi a împlinirii plăcerilor personale, trădând un adânc egoism.

Pe bună dreptate, se vorbeşte despre o societate profund erotizată, în care sunt trâmbiţate şi afişate cu ostentaţie şi până la paroxism senzualitatea şi sexualitatea, nudul şi voluptatea, în care trupul a ajuns un obiect de consum, ca multe altele, iar plăcerile pe care acesta le poate procura, un scop în sine. Omul contemporan trăieşte într-un cult pronunţat al trupului, într-o aşteptare, lipsită de răbdare, a explorării lui, într-o cultură hedonistă şi utilitaristă a plăcerii.

Sursele de informare şi popularizare, canalele de televiziune şi internetul oferă atât de numeroase ocazii şi prilejuri de explorare virtuală a trupului, provocând dorinţe şi pofte latente. De la vârste mult prea fragede, sufletul copilului este asaltat de astfel de imagini obscene, purtând conotaţii seducătoare. Aproape că nu există zi sau oră în care, indiferent de spaţiul orar şi uneori chiar de caracterul emisiunilor, să nu existe trimiteri implicite sau explicite la astfel de mesaje. Toate acestea îi agită şi îi răvăşesc trupul şi gândurile omului, constituind de multe ori cauze provocatoare şi declanşatoare ale patimilor dintre cele mai grosiere.

Un spirit mult prea permisiv

Izvoarele sociologice şi psihologice vorbesc cu îngrijorare despre scăderea alarmantă a vârstei debutului în viaţa sexuală, apreciindu-se astfel că aproape 40% dintre persoanele active sexual au vârste de până în 11-15 ani. Mai mult decât atât, multe dintre tinerele de astăzi au un stil foarte direct şi reuşesc să incite prin ţinuta şi comportamentul lor, prin gesturi şi limbaj sufletul neîntărit în astfel de lupte al tânărului. A-i recomanda, aşa cum făcea Sfântul Ioan Gură de Aur altădată, căsătoria de timpuriu, înainte de ieşirea în lume sau de îmbrăţişarea unor activităţi profesionale, pentru ca sufletul celor doi tineri soţi să nu fie pângărit până în clipa căsătoriei de ispitele violente ale senzualităţii şi sexualităţii, pare astăzi ceva exagerat şi ireal, odată ce tot mai mulţi tineri evită şi amână momentul întemeierii unei căsnicii, uneori până târziu, spre maturitate, sub diferite pretexte şi motivaţii: dorinţa de a-şi păstra independenţa şi libertatea, speranţa realizării profesionale şi a ascensiunii pe scara socială, liste largi de lipsuri şi constrângeri. Toate acestea însă trădează o lipsă de maturitate sufletească şi spirituală, ba chiar, ceea ce este mult mai grav, o înspăimântătoare familiaritate cu păcatul.

Cu un astfel de bagaj afectiv, tinerii intră într-o relaţie de prietenie, căutând fiecare să îşi împlinească alături de cealaltă persoană poftele sau tensiunile sale fizice şi psihice. Sub influenţa unui spirit mult prea permisiv, până la laxism moral sau lipsă de preocupare în perspectivă spirituală, sfătuiţi să practice o "relaţie liberă", fără responsabilităţi morale şi fără preocupare imediată de a-i da caracterul de relaţie familială, ei se avântă în explorarea plăcerilor pe care le poate oferi trupul, neştiind că satisfacerea acestora apropie mai mult de animalitate prin iraţionalitatea lor şi că, mai devreme sau mai târziu, vor descoperi sărăcia lor.

Respectarea unui program duhovnicesc înalt, o dovadă de eroism

Şi în cadrul familiei "nucleare" se pune în mod firesc întrebarea: mai au vreun rost postul şi înfrânarea, şi nu doar de la mâncăruri, ci şi de la plăcerile trupeşti, şi mai pot fi ele astăzi practicate în familie? Se mai pot înfrâna partenerii sau soţii perioade mai mari, cum ar fi asprul interval al posturilor rânduite de Biserică?

Un prim răspuns ni-l oferă un mare duhovnic al Ortodoxiei româneşti contemporane - părintele Arsenie Papacioc, care adesea repeta un adevăr, şi anume faptul că omului de astăzi şi mai ales tinerilor de astăzi le lipsesc spiritul de jertfă, de sacrificiu, puterea de împotrivire faţă de păcat şi dorinţa de angajare în slujba respectării şi împlinirii unor înalte idealuri. Sau, cum spunea acelaşi duhovnicesc părinte, "mântuirea nu se ia cu miorlăială, cu mâţâială, ci se dobândeşte prin luptă şi cu eroism!".

Aşadar, respectarea unui program duhovnicesc înalt în viaţă este o dovadă de eroism, la care tot mai puţini se angajează. Este calea desăvârşirii creştine, a înfrânării şi nevoinţelor aspre, o cale pe care Mântuitorul a anunţat-o a fi strâmtă şi aspră, brăzdată de lacrimi de renunţare, pe care păşesc spiritele eroice, persoanele care trăiesc nu în robia apăsătoare a trupului, ci în libertatea cultivării duhului, şi care vor primi răsplată însutită şi înmiită din partea lui Dumnezeu. Prin urmare, pentru cei interesaţi nu de procurarea plăcerilor carnale, abstinenţa conjugală este un exerciţiu ascetic de voinţă, o exersare şi o cultivare a puterilor şi facultăţilor spirituale ale vieţii umane. Pentru aceştia, pofta naturală este convertită în sete duhovnicească, postul este un timp privilegiat al descoperirii bucuriilor spirituale, în mod deosebit, aşa cum Sfântul Apostol Pavel o recomanda, prin îndeletnicirea cu postul şi cu rugăciunea. Pe aceştia, credinţa noastră îi socoteşte adesea a fi "îngeri pământeşti" şi "oameni cereşti".

Însă cei care nu sunt exersaţi trupeşte şi duhovniceşte, pentru cei ce sunt prea lipiţi de cele materiale şi ataşaţi de cele senzuale şi până vor ajunge şi ei la descoperirea celor înalte, care este calea de urmat? Aceştia, arată "Apostolul neamurilor", trebuie să caute înţelegerea şi liniştea căminului, pentru ca nu cumva înfrânarea unuia să fie prilej de ispită drăcească, de poticnire şi cădere pentru celălalt, odată ce, potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, iubirea este virtutea culminantă, mult mai înaltă chiar şi decât postul, rugăciunea şi înfrânarea.

Tâlcuind sfatul Apostolului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "omul neînfrânat, omul ahtiat după plăceri, omul care nu se abţine de la femeia sa nici în vremea postului şi nici în alte vremi asemănătoare, nu-i pedepsit, dar nu-i nici lăudat (I Cor. 7, 5). Pavel a făcut pogorământul acesta atât de mare faţă de cei căsătoriţi din pricina slăbiciunii voinţei noastre, din pricina lipsei de atenţie asupra noastră înşine". Şi tot Sfântul Ioan identifică, cu mult discernământ duhovnicesc, soluţia: "Ce să fac, mă poate întreba cineva, dacă bărbatul meu nu-şi poate stăpâni poftele, iar eu vreau să mă înfrânez?

- Trebuie să te pleci neapărat poftelor lui. Chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta, dulcele lanţ al căsătoriei, ce te încătuşează, te târăşte după poftele soţului şi te trage către cel cu care dintru început te-ai legat. Dacă te împotriveşti şi rupi lanţul, nu numai că nu scapi de lanţuri, dar mai eşti şi deplin pedepsită.

Femeia care vrea să se înfrâneze fără voia bărbatului ei, nu numai că pierde răsplata înfrânării, dar va da socoteală înaintea lui Dumnezeu şi de căderea lui în adulter şi va fi mai vinovată decât bărbatul ei.

- Pentru ce?

- Pentru ce? Pentru că, lipsindu-l de legăturile trupeşti, la care-i dă dreptul legea căsătoriei, l-a împins spre prăpastia desfrânării. Dacă unei soţii nu-i este îngăduit să trăiască în înfrânare nici măcar scurtă vreme, fără voia bărbatului ei, poate fi, oare, iertată soţia care lipseşte necontenit pe soţul ei de uşurarea ce i-o dă căsătoria? (...). Ar trebui să judeci aşa înainte de a te căsători, nu după ce te-ai căsătorit".