Familia creştină şi riscul secularizării

Biserica şi familia sunt cele două instituţii nu numai voite, dar şi realizate printr-o deosebită grijă din partea lui Dumnezeu. Sunt două instituţii sacre tocmai pentru că în cadrul lor Dumnezeu (Sfântul lui Israel) este prezent cu totul special şi pentru că ele s-au constituit şi se constituie printr-o punere aparte a lor de lumea şi de oamenii care au impresia că pot trăi omeneşte în afara lui Dumnezeu. Între Biserică şi familie, de multe ori şi pe bună dreptate, s-au făcut asemănări de tipul: familia este Biserica mică şi Biserica este familia mare. O Biserică din care lipseşte familiaritatea ar putea fi o asociaţie, dar niciodată Biserică. Tocmai spiritul familiarităţii este ceea ce exprimă în modul cel mai pregnant faptul că membrii Bisericii au o viaţă comunitară, esenţial pentru comunitatea ai căror membri sunt efectiv, şi că aceştia sunt mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos şi "un duh cu El" (I Cor. 6; 17).

Dacă privim înapoi în istorie, spre momentul întemeierii celor două instituţii, constatăm că familia a fost rânduită înaintea constituirii Bisericii. Ca instituţie general-umană, ea are o întâietate temporală. Departe de a fi întâlnire întâmplătoare a două persoane de sex opus, atrase una faţă de alta prin predispoziţia de existenţă socială sau printr-un instinct orb (valabil pentru orice fiinţă animală), căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii de aşa manieră, încât ei să devină o unitate. Pentru aceasta este nevoie de harul celui care este prin natura Sa Unul, subzistând însă în trei Persoane. Familia este prima formă de viaţă în care se cultivă calitatea omului de fiinţă sociabilă: animaţi de aceeaşi iubire şi de acelaşi har, soţii pun împreună totul în vederea desăvârşirii comune. În familie, prin har, distincţiile şi complementarităţile sunt puse în lucrare comună. Răspunzând intenţiilor Celui care a creat omul ca fiinţă sexuată şi a instituit cuplul conjugal, în familie, psihologia şi fiziologia soţului şi a soţiei vor fi activate armonic în vederea realizării acelei unităţi specifice, creatoare de viaţă. În familie, omul învaţă ce înseamnă comuniunea reală, bazată, desigur, nu pe dominarea unui membru al familiei de către celălalt, ci pe dăruire a unuia faţă de celălalt, într-o libertate individuală împlinită prin autodăruire a unuia către celălalt.

Familia - spaţiul în care se pun în lucrare darurile Duhului Sfânt

Biserica se constituie la Cincizecime, în calitate de comunitate umană unde membrii ei se găsesc în comuniune unii cu alţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, în comuniune cu Dumnezeu, atât la nivel individual, cât şi colectiv, prin lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt. Dumnezeu este Cel care a constituit familia prin crearea protopărinţilor Adam şi Eva în calitate de cuplu conjugal. Tot El este Cel care, prin pogorârea Duhului Sfânt peste cei care au recunoscut pe Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu (Efeseni, 4; 13), i-a făcut Biserică, adică o comunitate pătrunsă de puterea şi de lucrarea lui Dumnezeu şi Trup mistic, al cărui Cap este Hristos însuşi. Constituită deodată în biserică (spaţiu liturgic), dar şi în comunitatea eclesială, prin căsătoria dintre bărbat şi femeie, familia nu va mai fi un simplu cuplu conjugal, ci şi spaţiul în care soţul îşi va privi şi va preţui soţia, precum Hristos priveşte Biserica, iar soţia va recunoaşte în soţ pe cel care are menirea să dea sens familiei datorită grijii pe care, după modelul lui Hristos faţă de Biserică, o va arăta faţă de soţia sa şi, respectiv, copiii săi, cu care va deveni realmente un trup datorită aceluiaşi Duh care face membre funcţionale ale Trupului său mistic pe toţi cei care au crezut în Hristos şi au primit Botezul.

Sub acest aspect, familia creştină este precedată de Biserică. Ea se constituie ca mare taină în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32). Credinţa în Hristos, iubirea pentru El şi fidelitatea faţă de învăţătura Sa fac din oameni mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos. Pe baza iubirii şi a încrederii, pe baza curăţiei prin care cei doi s-au pregătit pentru căsătorie, pe baza fidelităţii unuia faţă de altul, soţii primesc harul lui Dumnezeu ca să devină un alt fel de unitate funcţională în interiorul Trupului mistic al lui Hristos.

Dacă tinerii care vor să-şi constituie o familie în Biserică vor avea conştiinţa că sunt organe vii în marele organism al Bisericii, după ce îşi vor fi constituit familia, vor percepe că aceasta este un alt tip de unitate funcţională în acelaşi Trup mistic al lui Hristos. Dacă în interiorul familiei soţii se vor privi unul pe altul cu ochii cu care Hristos priveşte mădularele Trupului Său mistic, familia va fi realmente locul, spaţiul şi instituţia de bază în care se vor pune în lucrare darurile Duhului Sfânt: înţelepciunea, înţelegerea cea mai potrivită dintre soţi, buna sfătuire, puterea de a rezista ispitelor pe care nu le-ar putea birui de unii singuri, cumpătarea, bunătatea şi altele asemenea lor. În acest fel se va asigura împlinirea celor trei condiţii în vederea bunei funcţionări a familiei: monogamia, fidelitatea şi indisolubilitatea.

Unitatea mirilor, integrată în unicul Trup mistic al lui Hristos

În Hristos şi în Biserică, unitatea familiei nu este asigurată nici numai de unitatea trupească, nici de unitatea aspiraţiilor de ordin psihosocial sau a idealurilor, ci, mai degrabă, de acelaşi har care însufleţeşte deodată Biserica una şi familia ca unitate componentă a Bisericii. Conştiinţa unităţii soţilor este dată tocmai de conştiinţa că aparţin aceleiaşi Biserici, aceluiaşi Hristos şi că Duhul lui Hristos însufleţeşte deodată Biserica şi familia. În ritualul Tainei Sfintei Cununii, preotul se roagă lui Dumnezeu ca mirii să fie uniţi într-un gând şi încununaţi într-un trup, adică unitatea lor să fie integrată în unicul Trup mistic al lui Hristos (adică să nu mai fie unităţi separate în acelaşi trup, cum erau mai-nainte) şi să capete aceeaşi putere de judecată, să cugete toate, şi unul şi altul, în acelaşi sens, care nu va fi străin de sensul comunităţii eclesiale din care fac parte. Conştiinţa şi experienţa unităţii cu totul speciale pe care le au soţii în familie trebuie mărturisite, trebuie arătate lumii în care trăim, aşa cum mucenicii au făcut-o în faţa autorităţilor păgâne şi a lumii fără Dumnezeu de altădată.

De aici, nevoia ca familia creştină să fie şi astăzi una din formele de mărturie a ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru om, chiar şi în lumea aceasta în care mulţi trăiesc ca şi cum n-ar avea nici un Dumnezeu. În acest sens, la sfârşitul ritualului Sfintei Cununii se intonează troparul "Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului, să se mântuiască sufletele noastre".

De aici reiese ideea că familia este una din formele de mărturisire creştină, mărturisirea comună a soţilor că, înainte de toate, ei sunt organe vii în organismul viu al Bisericii, cu funcţionalităţi distincte, specifice, dar complementare. De aceea, familia nu se întemeiază numai pe biologia trupurilor trecătoare şi pe afectivitatea celor care se iubesc, nici numai pe nevoia naturală a omului de socializare şi de alungare a existenţei de unul singur, nici numai pe afectivitatea, uneori foarte aprinsă, pasională şi posesivă, ci mai ales pe simţământul profund că cei doi sunt cuprinşi în Trupul lui Hristos în care şi prin care, fiind binecuvântaţi, devin şi ei una, dând mărturie prin viaţa lor de această unitate.

Vorbind despre acest tip de unitate specifică familiei, Sfântul Ioan Hrisostom spune: "Când soţul şi soţia se unesc în căsătorie, ei nu formează imaginea a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi". Unitate în multiplu a dogmei trinitare se arată în adevărul vieţii conjugale, va spune P. Evdokimov. "Acolo unde sunt doi, eu voi fi în mijlocul lor." Clement Alexandrinul aplică aceste cuvinte căsătoriei. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spune: "Cel care nu este căsătorit nu deţine în el însuşi totalitatea fiinţei, ci numai jumătatea sa" şi în altă parte va spune: "Bărbatul şi femeia nu sunt una, ci o singură fiinţă". Sfântul Ioan Hrisostom numeşte familia eklesia, gândind la acea eklesia domestica a Sfântului Pavel, celula organică a Bisericii şi imaginea profetică a Împărăţiei.

Nici una dintre virtuţile omului singur nu se poate ridica la nivelul virtuţilor dobândite în familie

În familie, ca mare taină în Hristos şi în Biserică, fără să se suprime vreo funcţie a firii umane sau vreuna din calităţile celor doi soţi, aceştia învaţă să depăşească propria lor natură, ajungând să-şi împroprieze virtuţi pe care nu le-ar putea dobândi de unii singuri, nici lipsiţi de harul lui Dumnezeu. În stare naturală (de fapt, denaturată prin păcatul protopărinţilor), omul nu este cu adevărat generos şi altruist, nu este smerit, ci vrea să domine cu orice preţ şi pe orice cale, începând cu modul de comportare în intimitate şi sfârşind cu afirmarea în viaţa socială. Omul natural nu este nici cast şi nici sincer, dimpotrivă, îşi manifestă tendinţa de dominare a celuilalt şi nesinceritatea, până şi în cultivarea infidelităţii şi a aventurii sentimental-erotice. Omul natural nu ştie ce este cu adevărat solidaritatea familială şi general-umană. Formele de solidaritate în familiile constituite în afara Bisericii nu sunt altceva decât dovezi deghizate de manifestare a instinctului conservării speciei. Omul aşa-zis natural nu cunoaşte bucuria renunţării la propriile ambiţii spre a lăsa spaţiu de afirmare a celuilalt (soţ/soţie, copil). Omul natural nu ştie ce înseamnă realmente bucuria pentru succesul celuilalt membru al familiei.

În familia care a primit harul Duhului Sfânt prin binecuvântarea şi rugăciunea Bisericii şi în care soţii sunt conştienţi de ceea ce înseamnă unul pentru celălalt în iconomia lui Dumnezeu se vor cultiva virtuţi, cum ar fi: iubirea totală şi jertfelnică, fidelitatea, castitatea, îngăduinţa, înţelegerea şi îngăduinţa totală a celuilalt, ascultarea, smerenia, participarea neegoistă la bucuria şi succesul celuilalt, rugăciunea comună şi altele, care vin oarecum din altă lume, de sus.

Nici una dintre virtuţile omului singur şi cu atât mai puţin ale omului fără Dumnezeu nu se poate ridica la nivelul virtuţilor cultivate şi dobândite în cadrul familiei, virtuţi care sunt tot atâtea forme de depăşire a naturii. În familie, omul este introdus într-un sistem de relaţii pe care nu le poate intui cel care nu a avut niciodată şansa de a constitui o familie, în ciuda faptului că a fost beneficiarul unei familii constituite deja de alţii (părinţi). Dacă analizăm mai atent virtuţile pe care le întâlnim în familia binecuvântată de Dumnezeu şi care dă curs acestei binecuvântări şi virtuţile membrilor activi ai Bisericii, constatăm că sunt aceleaşi. Este motivul pentru care Sfântul Ioan Hrisostom a numit familia pe drept cuvânt "biserica din casă". Multe din virtuţile constatate în familie nu pot fi realizate nici măcar în mănăstire, unde monahii şi-au propus să trăiască deasupra naturii. De aceea, nu întâmplător Sfântul Ioan Hrisostom a numit "biserică" familia, şi nu mănăstirea.

Desacralizarea familiei

În momentul în care omul modern a desacralizat familia, a secularizat Biserica şi invers: din momentul în care a secularizat Biserica, a pierdut simţul familial, responsabilitatea faţă de familie şi şansa modelării şi creşterii omului natural spre a se împlini într-un registru şi nivel superior naturii telurice, nivel creat prin harul lui Dumnezeu. În familia constituită fără harul lui Dumnezeu, soţii nu devin una, sunt cel mult parteneri ai unui contract, dar, de cele mai multe ori, sunt concurenţi sau adversari pe aceeaşi pistă sau pe piste diferite, dar... necesari unul altuia.

Din varii motive, omul modern, din păcate, a pierdut conştiinţa că el este un mădular viu al Bisericii şi că Biserica este spaţiul şi organismul comun în care, prin harul Duhului Sfânt, pulsează viaţa lui Hristos. Biserica este privită în mod curent ca o instituţie socială, sau, din când în când, şi de către unii mai binevoitori, ca o instituţie care are un punct de referinţă: Dumnezeu, înţeles la rândul lui, ca o simplă abstracţiune. Ea nu mai este înţeleasă ca o instituţie în interiorul unor relaţii sau constituită pe baza unor relaţii organice, personale, ale unora cu alţii şi cu Dumnezeul cel viu. Nu de puţine ori, cei care constituie Biserica sunt consideraţi de cei din afară (sau uneori ei înşişi se consideră) drept membri ai unui fel de societate cu fundament abstract sau chiar revelat şi cu comportament social-caritativ, dar mai puţin într-o relaţie de comuniune unii cu alţii şi cu Dumnezeul cel viu. În interiorul unei asemenea viziuni despre Biserică, membrii acesteia sunt înţeleşi ca asociaţi într-o societate lărgită, raporturile cu Dumnezeu fiind mai degrabă unele de schimb (faptă şi răsplată), propice pieţei libere, nu raporturi de ordin ontologic şi organic.

În acest fel se schimbă şi modalitatea în care se privesc oamenii unii pe alţii în societatea de consum, la fel şi în ceea ce priveşte raporturile dintre bărbat şi femeie, respectiv soţ şi soţie.

Nevoia de-a împrospăta învăţătura Bisericii cu privire la familie

Familia secularizată în lumea consumeristă a suferit multe schimbări, din nefericire, nu în bine. Au fost puse în circulaţie idei care fac din familie altceva decât ar trebui să fie - spaţiul în care soţii să se respecte şi să se preţuiască dintr-o iubire marcată de conştiinţa că Dumnezeu îi vrea împreună.

Dintre aceste idei menţionăm câteva: ideea că familia este constituită exclusiv din voinţa şi după plăcerea şi interesele oamenilor, şi nu din voinţa lui Dumnezeu. Din familia "modernă" a dispărut ideea egalităţii complementate dintre soţi şi a ideii de libertate responsabilă a unui soţ pentru viaţa celuilalt soţ. Se cultivă ideea de aşa-zisă emancipare a femeii prin scoaterea ei din universul feminin şi inducerea în conştiinţa acesteia a unei mentalităţi care o masculinizează, nu numai în comportament, ci şi în modul de a gândi, după cum bărbatul poate fi mutilat în aşa hal, încât să i se pară că este femeie în intimitatea lui profundă, dacă se umblă la formele sale anatomice şi i se face un anumit tip de tratament hormonal. Mulţi dintre contemporanii noştri au ajuns să piardă pur şi simplu semnificaţia celor două sexe, să nu le mai vadă în perspectiva căsătoriei, ci în perspectiva juisării dată de întâlnirile ocazionale, de cele mai multe ori, la nivel genital.

Marcat de lipsa dialogului cu Dumnezeu, tânărul (tânăra) de astăzi (cu mici excepţii) nu-l mai priveşte pe celălalt (cealaltă) cu ochi curat şi nici să-l (o) mai suporte ca pe o prezenţă statornică lângă el/ea, deşi nici nu poate trăi singur (singură). Pierzând dreapta raportare la Dumnezeu, omul pierde semnificaţia specificităţii sale în ceea ce el însuşi numeşte "familie" şi rânduiala naturală în care funcţionează raporturile dintre bărbat şi femeie, ajungând, după cum spunea Apostolul Pavel, "să-şi pângărească trupurile lor între ei... căci femeile au schimbat rânduiala firească cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire... s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţii cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. 1, 24-27).

Consecinţele pe termen lung ale unor asemenea forme de comportament sunt nebănuite. De aceea este nevoie de împrospătarea învăţăturii Bisericii cu privire la familie, la rostul acesteia, cu privire, de fapt, la rostul dimensiunii sociale a omului şi a modului de comportare, ca bărbat şi femeie. Este nevoie ca această învăţătură să fie receptată sincer de cât mai mulţi oameni, odată cu receptarea şi a adevăratei credinţe în Dumnezeul veşnic viu, drept şi iubitor de oameni.