Faptele bune adunate și analizate atent în lumina obiectivității, prin luciditate și cu un ochi la Dumnezeu, iar cu celălalt la aproapele nostru, fratele nostru, oricare om, nu sunt doar niște activități pornite din intenții de moment, profesional sau din oarecare interes, fie el și de nuanță socială, la modă de altfel, ci ele ar trebui să fie percepute după scopul urmărit, așa cum ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul. Când scopul și rostul coincid, atunci și obârșia faptei se regăsește în porunca iubirii, lăsată de Mântuitorul: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Ceva mai adânc, Sfântul Apostol Iacob, în Epistola sa, ne învață despre rădăcina faptei bune, care este credința. Ea se regăsește în fapta bună și viceversa. Astfel, „credinţa, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacob 2, 17).
Motivația primă și ultimă, care este iubirea revărsată în umanitate prin Nașterea Mântuitorului, ar trebui să ne încurajeze pe cât mai mulți, în Biserică și-n lume, în exercitarea acestui dar miraculos, punte între suflete, între inimi, între oameni, între popoare: Dragostea! În absența ei ca faptă reală, dezinteresată și continuă, nu există nimic trainic și veșnic în noi și între noi, pe pământ. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, parafrazând „Imnul dragostei”, celebra expunere alcătuită de către Sfântul Apostol Pavel în capitolul 13 al Epistolei I către Corinteni.
O succintă rememorare aici, pentru noi toți, frații și surorile marii familii creștine de la Dunărea de Jos, o reaprindere a făcliei de deasupra jarului din inimi sub care se află temelia solidă a dreptei credințe și a harului lucrător prin jertfă și iubire de la Mântuitorul, prin sfinții Săi apostoli, martiri, cuvioși și sfinți, cunoscuți și necunoscuți, până la smerenia atâtor și atâtor slujitori și dreptcredincioși aflați pe calea bătătorită a binelui îndreptat spre aproapele, poate fi considerată și un exercițiu de bucurie, dar și o necesară îndatorire de mulțumire adresată Domnului și prietenilor Săi, lucrătorii faptelor bune, din Arhiepiscopie, în prag de mare sărbătoare a Nașterii Domnului și de An nou civil 2024!
Pentru a nu se expedia atât de repede în documente, mai ales în arhive sau chiar și pe hârtie, care tot rece este, ci, dacă se poate, pentru a rămâne în „memoria” vie a unui prezent continuu, voi selecta câteva aspecte mai importante din slujirea în anul 2023, sper în lumina conștiinței și a caracterului plin de puterea iubirii și nu de evidența unor rezultate considerate drept împliniri umane, fără a ține seama de adevărata Persoană Care ne inspiră, ne conduce, ne ajută și ne apără de lunecări, Domnul nostru Iisus Hristos, în Biserica Sa! El ne oferă permanent „icoana” lucidității, la orice început și finalizare a unui program bisericesc ori social: „Fără Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Oare am putea prelungi același mare adevăr în Biserică, fără dreaptă credință, disciplină canonică, slujire liturgică și fraternitate (reală și nu episodică ori interesată!), dacă nu vom avea nici un prieten, apropiat și frate în lupta pentru comuniune, solidaritate și bucurie în nobila slujire creștinească?
Care să fie cele câteva mărturii păstrate la timpul prezent, prelungit cât se poate de mult, din cele două programe rânduite de Sfânta Patriarhie?
1. Primul, fără șovăială, este pronunțata devoțiune a creștinilor față de folosul rugăciunii particulare și comunitare, pelerinajul poporului și harnicilor păstori, mai ales tineri și foarte tineri, în Postul Sfintei Adormiri a Maicii Domnului, cu Icoana făcătoare de minuni de la Adam, îndeosebi la Sfintele Liturghii de toată noaptea. Chiar au făcut lumină în întunecatele gânduri, păcate și neputințe de tot soiul!
2. Din rugăciune se naște fapta iubirii milostive! Este cel dintâi program liturgic, misionar, pastoral și filantropic adresat vârstnicilor, părinții și bunicii noștri, într-un cuvânt „tinerii vârstei a treia”, așa cum îi numește Preafericitul Părinte Daniel.
De Dumnezeu inspirată și din iubire responsabilă în Biserică, grija pentru cei ce întrețin viața noastră liturgică în sfintele lăcașuri, în case și în inimi, sugestia Preafericitului Părinte Daniel, concretizată de noi toți, slujitorii și credincioșii de toate vârstele, arată cât de mult realism pastoral moștenim în Biserica noastră, continuatoare a Vasiliadei, în concretul Sfintei Liturghii, de la Sfântul Altar până la „altarul” fratelui, cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Iubirea nu este concretețea obligației de serviciu social, ci dăruire de sine din ceea ce nu avem, dar este ascuns în inimi de Hristos Domnul, şi devine Rai, cum spune prof. Marinela Modiga de la Galați: „Fă Rai din cei ai!” Așa observăm că nu bunurile materiale, economice sunt o prioritate majoră a vârstnicilor, ci prezența persoanei în singurătate, boală sau neputință devine adevărată bogăție și comoară vindecătoare spiritual uman și efectiv personal.
Ceea ce am învățat de la aceste programe, bine receptate de cei mai mulți, buni și jertfelnici slujitori ai eparhiei, în mod special la sate, este dogoarea din inimi, blândețea din privire și dezinvoltura brațelor mângâietoare, chiar și atunci când sunt spre vârsta centenară și țintuiți la pat!
Apoi, observăm la dânșii mult loc în suflete, prin experiența lor comunitară și foarte modest spațiu în chilioarele lor, aidoma aghioriților isihaști! O curățenie de negrăit în suflete și curăție multă în încăpere!
Le mulțumesc din inimă preoților și voluntarilor care au oferit și căldură umană, dar și lemne pentru sobița tradițională! Da, se mai perpetuează căldura la gura sobei!
3. Din căldura plenară, sufletească și omenească, purcede legătura dintre generații în mod armonios, pașnic, folositor tuturor. Există astăzi, în era virtualului, dragostea bunicilor mult dorită, apreciată și primită de tineri, copii și adolescenți. Funcționează școala esențială pentru viață: a bunicului și a bunicii! Este „metoda bunătății”, prin care se deschid nu numai mințile, ci, mai ales, de la „tinerețe până la bătrânețe”, inimile! Cu ajutorul tinerilor, ajutați de profesorii de religie și încurajați efectiv de preoții noștri, s-a concretizat, în sfintele lăcașuri, la sfintele slujbe și, mai ales, solemn, la Sfintele Liturghii, al doilea program îndreptat spre folosul cântării bisericești și cinstirea imnografilor, începând, iată, providențial, aici, la Dunărea de Jos, cu Sfântul Ioan Damaschin, ajutați fiind de Preafericitul Părinte Daniel, care, sfințind o superbă raclă la Patriarhie, a binecuvântat sărbătorile Sfântului Andrei la Galați și ale Sfântului Nicolae la Brăila, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin bucurându-se astfel de evlavioase manifestări liturgice și filantropice, inspirate de sfințenia izvorâtă din erudiția sa teologică, revărsată în imnuri, în rugăciuni și-n opuri sistematice, utile de atunci (sec. 8) până astăzi, printr-o sacră actualitate.
Nu se pot exprima în cuvinte bucuriile revărsate în inimile de copii, prin cântarea lor duioasă și armonioasă de la Sfintele Liturghii. S-ar putea nota că Biserica, Țara și Liturghia în România sunt pe mâini bune!
4. Ținuta slujitorilor la parohii și în sfintele mănăstiri, echilibrul în toate programele, receptivitatea față de solicitările Sfintei noastre Biserici, bine cumpănite la Centrul eparhial, la biserici și în cercurile pastorale, arată o maturizare duhovnicească reală, în pofida unor provocări seculare și globale, fără precedent, în era virtualului.
Ascultarea de Dumnezeu în Biserică, din iubire și coresponsabilitate, în pofida atâtor impulsuri personale fără de încetare ale firii, ale neputințelor, ale greutăților și ale slăbiciunilor noastre, arată marele adevăr: „Puterea lui Dumnezeu în cele slabe ale lumii se arată” (II Corinteni 12, 9).
5. Să remarcăm, și receptivitatea și jertfelnicia poporului rămân drept „piatră unghiulară” a comunicării cu sens și cu rost, așa cum ne învață Sfânta Evanghelie și viețuirea liturgică în marea familie a ortodocșilor, pentru o mai pronunțată comuniune, mereu actualizată în multiplele și pilduitoarele fapte filantropice de la parohii, mănăstiri, Centrul eparhial, dar mai cu seamă în casele evlavioșilor și bunilor credincioși.
Circuitul faptei iubitoare, mereu izvorâtă de la Hristos Domnul, prin Sfânta noastră Biserică, rânduită înțelept de păstorii sufletești, însuflețește și inima dăruitorului, care devine și el primitor al păcii dinlăuntru, dar și al zâmbetului fratelui, al omului bucuros.
Fără odihna faptei milostive revărsată în viața omului, nu împlinim porunca esențială: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39), evident din Izvorul iubirii lui Hristos, începută prin Nașterea Sa în peștera sărăcăcioasă, acum 2.000 de ani, pentru a ne îmbogăți în iubirea reală din care decurge adevărata bogăție, aici și-n veșnicie, așa cum ne învață și colindul românesc: „Dar nu uita, când ești voios, Române (creștine), să fii bun”, „de la tinerețe până la bătrânețe”! Așa, ajută-ne pe toți, Doamne!
.jpg)
