Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Fără Biserică, diaspora noastră ar fi ca un trup fără suflet

Fără Biserică, diaspora noastră ar fi ca un trup fără suflet

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Andreea Bohoraș - 16 Mai, 2021

Cine sunt eu? Grea ­întrebare, greu răspuns. Sunt un copil care crește, dar care în ­lăuntrul său refuză această lege a firii. ­Trăiesc cu un dor și o dragoste față de patrie, de patria mea, România. Locuiesc în Franța, loc care îmi este țară de aproape 10 ani. În ­prezent, sunt studentă la Universitatea Catolică dintr-un oraș din nordul Franței, Lille. Iubesc natura, oamenii și tradiția.

Sunt un copil născut și crescut în satul Dragomirești. Un sat din Maramureșul istoric, plin de tradiție și credință, care a devenit mai târziu oraș.

Părinții mei, oameni modești de la țară, mi-au insuflat dragostea pentru tradiție și folclor: tata cânta la vioară, iar mama făcea parte dintr-un ansamblu folcloric. Traiul fiind greu, au fost nevoiți să plece într-o altă țară. Au ales Franța ca și desti­nație, crezând că le va aduce un nivel de viață mai bun, și așa a fost. La doar doi anișori, m-au încredințat bunicilor care până atunci crescuseră cinci copii, eu urmând să fiu al șaselea. Bunica îmi zicea mereu că sunt elixirul tinereții sale. Mă ducea duminică de duminică la biserică, negreșit. Ne rugam împreună în fiecare seară și m-a învăluit cu toată dragostea ei. Am fost mereu un copil exemplu și dornic să învăț cât mai mult pentru a-mi depăși condiția. Eram un copil fericit.

„Am plecat cu toții în Franța”

Mult mai târziu, lucrurile au intrat pe un făgaș normal: familia s-a reunit. Am plecat cu toții în Franța. La acel moment aveam 12 ani, iar decizia a apar­ținut în totalitate părinților mei.

Nu aș putea să spun cu exactitate ce reprezintă Franța pentru mine, nu a fost dragoste la prima vedere. Odată ajuns aici, totul pare altfel. Te lovești de oameni reci și mereu pe fugă, sufletul fiind pe un plan secund. Este o aventură, o cunoaștere continuă, atât de țară, cât și de sine. Franța, la fel ca și România, este o țară impozantă datorită istoriei ei. Ambele au la bază limba latină și un stil caracteristic țărilor europene, ceea ce face adaptarea la noul loc mult mai ușoară. În schimb, simt eu, aici s-a pierdut autenticitatea locului, adevărata esență. Privesc Franța ca pe o țară a tuturor posi­bilităților, în care te poți dezvolta la cote înalte pe plan profesional. Dacă guști din fru­musețile acestei țări și începi să o cunoști, nu ai cum să nu o iubești, într-un sfârșit.

România? Trăiește în mine

Am o legătură strânsă cu ­România. România este acasă și mereu va reprezenta acest lucru. O oază de liniște de fiecare dată când mă reîntorc. România înseamnă multe lucruri pentru mine. O trăire și o senzație greu de explicat. România înseamnă iubire și jertfă, credință și spe­ranță, tradiție și obiceiuri, istorie și cultură, viață și oameni, ciripitul păsărilor și vuietul râului pe al cărui mal am crescut. Mi-am petrecut întreaga copilărie în România, mare parte din aceasta alături de bunicii care s-au îngrijit de educația mea religioasă și mi-au transmis dragostea față de Biserică. Era o armonie deosebită.

Mai apoi, odată ajunși în Franța, obișnuiam să mergem la fiecare Sfântă Liturghie duminicală la Parohia „Sfinții Trei Ierarhi” din Paris, al cărei preot paroh este părintele Mircea Filip, un părinte și un păstor iubitor și dedicat în toate cele ale comu­nității. A fost un sentiment de apartenență, de acasă, încă din prima clipă, care m-a făcut și ne-a făcut să rămânem.

Mie îmi plăcea să cânt, iar părintele Mircea Filip împreună cu doamna preoteasă Iulia mi-au dat ocazia de a mă alătura stranei, ceea ce mă transpunea într-o stare greu de explicat în cuvinte. Fiecare Sfântă Liturghie era unică și reprezenta un moment divin pentru mine.

Pastorația în diasporă

Aici, în această parohie, datorită părintelui Mircea și comu­nității, sinele a început să prindă contur. Multe întrebări au primit răspuns și au căpătat sens. Am înmugurit în lăuntrul meu și acum, cred eu, încep să înfloresc.

Cu trecerea timpului, se sesizează o diferență între pastorația preoților din diasporă și pas­torația preoților din parohiile din România. Biserica din diasporă se confruntă cu lipsa lăcașurilor unde se pot sluji Sfintele Liturghii, cu distanțe lungi și adeseori greu de parcurs duminică de duminică. Există o legătură strânsă și indispensabilă între misiunea Bisericii și comunitatea oamenilor din diasporă.

În străinătate, respectiv Franța, se pierde din ce în ce mai mult din esența credinței. În mod indirect, se cere o educație lipsită de prezența lui Dumnezeu. Ateismul ia amploare și se manifestă sub mai multe forme: de la indi­ferență până la neacceptarea celor care își practică credința. De aceea, este greu de a menține un echilibru între viața profesională și viața personală. Preoții se luptă și se confruntă cu mari dificul­tăți pentru a-și îndeplini misiunea în comunitățile lor.

Mă întristează când văd unii părinți care nu își mai învață copiii limba română și îi împing, în mod inconștient, spre o alienare față de patrie. Biserica din diasporă încurajează transmiterea graiului, credinței, istoriei și tradițiilor românești prin înfiin­țarea școlilor românești. La aceste ore de limbă română, geografie, istorie, participă sute de copii cu vârste diferite.

Tinerii sunt puși în valoare. Se organizează seri de discuții și congrese internaționale la care participă sute de tineri veniți din Europa Occidentală și Meridională. Cu binecuvântarea IPS ­Iosif, s-au înființat o școală de dansuri populare coordonată de către părintele Mircea Filip și două ediții de bal pentru ca tinerii creștini care împărtășesc aceleași valori și principii să se întâlnească și să se împrietenească.

Cu toate că diaspora prin definiție reprezintă orice grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine, eu consider că, înainte de toate, diaspora este o comunitate, o mare familie. Oamenii sunt împreună în Hristos, aparțin acestei mari familii indiferent de țara în care se află și indiferent de rolul pe care l-ar avea. Suntem în aceeași corabie, așteptând să se potolească furtuna și să se scurgă apele.

România este patria mea, Franța este țara mea.

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul