Fenomenul Pitești: tortură, blasfemie și dezumanizare

Sute de tineri au fost torturați în închisorile comuniste pentru a renunța la credințele și valorile în care se formaseră. Gheorghe Stănică, victimă a fenomenului Pitești, spunea retrospectiv: „Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, umilitoare, dar te desființezi ca om. A fost ceva de ordin apocaliptic. Aveai impresia că e sfârșitul vieții, al pământului”. Ceea ce s-a petrecut la Pitești rămâne unic în istoria secolului XX. Credința, originea socială și iubirea de neam au fost factori agravanți pentru multe victime ale „fenomenului Pitești”.

I mediat după instaurarea regimului comunist, regimul și paza deți­nu­ților politic s-au schimbat fundamental. Aceștia erau descriși în documentele oficiale drept „infractori odioși”, „deținuți perverși”, „infractori, care la timpul lor n-au făcut decât să împrăștie mizerie și suferință în sânul poporului muncitor”, față de care nu trebuia manifestată „nici o îngă­duință, nici un fel de slăbiciune omenească”. În acest context, nu e de mirare că acțiunea de reeducare apărută printre deținuții din Penitenciarul Suceava în toamna lui 1948 a fost confiscată de Securitate pentru a obține denunțuri prin intermediul torturii.

Inițiatorul acțiunii de reeducare, studentul Alexandru Bogdanovici, urmărea să convingă regimul să elibereze tinerii, sub promisiunea că nu vor mai lupta împotriva comunismului. Dar Securitatea i-a încurajat rivalul, pe Eugen Țurcanu, pe care l-a transferat la Pitești în primăvara lui 1949 cu scopul de a crea o rețea de informatori în închisoare. Deoarece ei au fost repede identificați și izolați de ceilalți deținuți, Securitatea a ajuns la concluzia că singura modalitate de a-i face să vorbească este folosirea torturii.

Treptele căderii

Pe parcursul desfășurării acțiunii (noiembrie 1949 - noiembrie 1951), metodele de tortură au cunoscut forme și in­ten­sități diferite. Dacă în primele săptămâni bătăile erau generale și oarecum haotice, agresorii lovind victimele cu pumnii și picioarele și cerându-le să renunțe la a fi „bandiți”, în lunile și anii următori ele erau cât se poate de variate și inumane. Victimele treceau prin cinci etape: împrietenirea, tortura, demascarea, dezumanizarea și transformarea în agresor.

Într-o primă fază, victimele erau întâmpinate cu prietenie de foști colegi ori prieteni, care erau curioși să afle din ce organizații anticomuniste făcuseră parte. Apoi, la un semn al șefului camerei, aceștia se năpusteau cu pumnii, picioarele, dar și cu bâte și curele asupra victimelor paralizate de șoc. După bătaia la comun, victimele erau torturate individual, în mijlocul camerei, sub privirile îngrozite ale colegilor.

Însă nu doar bătăile erau prilejuri de siluire. Mâncarea fierbinte le era turnată pe gât ori ser­vită de pe jos, în timp ce stăteau în patru labe, ca animalele. Dormitul putea fi făcut numai în poziție fixă, cu mâinile deasupra păturii, pentru a nu le da posibilitatea de a-și curma sufe­rința. La cea mai mică mișcare, de­ținuții agresori îi loveau cu ciomegele. Fiecare celulă avea un butoi cu apă și unul pentru nevoile fiziologice. Dacă acesta se umplea înainte de ora permisă pentru a fi golit, deținuții erau ne­voiți să și le facă în vasul de mâncare. Unele victime au fost ne­voite să își mănânce nevoile pentru a putea primi apoi prânzul sau cina într-o gamelă curată.

Atacul asupra credinței

Majoritatea celor închiși la Pitești și în celelalte penitenciare în care sistemul a fost exportat mai târziu (cel mai notabil, la Gherla, Canal și la Târgu Ocna) erau profund religioși. Pentru tinerii care erau studenți teologi ori fii de preoți, torturile erau și mai grele. Agresorii aveau ca ținte predilecte legionarii și „misticii”, așa cum erau denumiți tinerii mai evlavioși. De multe ori, schingiuirile începeau în zilele de sărbătoare: de Sfântul Nicolae, de Nașterea Domnului ori în Postul Sfintelor Paști.

Deținuții torturați în Săptămâna Mare a anului 1951 au fost nevoiți să participe în diverse roluri la o blasfemie greu de închipuit. Textul Prohodului a fost modificat de agresori pentru a batjocori Patimile și Învierea Mântuitorului. Una dintre victime a trebuit să interpreteze rolul asinului pe care Hristos intra în Ierusalim, în vreme ce un altul îl juca pe Însuși Mântuitorul. La gât avea, în loc de cruce, replica unui organ genital făcut din săpun, pe care toți ceilalți au fost obligați să îl sărute. Împărtă­șania a fost batjocorită în cel mai scabros mod cu putință. Pentru mulți deținuți, siluirea morală din acele zile a fost chiar mai greu de îndurat decât bătăile care îi lăsau pe unii fără carne pe fese. „Și întrebarea a fost veșnică: Mai crezi în Dumnezeu? A crede în Dumnezeu însemna că totuși nu ne-am lepădat de tot putregaiul…”, mărturisea Nicolae Purcărea, un alt „beneficiar” al regimului carceral de la Pitești.

Demascarea

După toate aceste chinuri, care durau câteva săptămâni și păreau că nu se vor termina, victimelor li se cerea să își facă „demascarea”. Acest lucru însemna denunțarea tuturor cunoscuților care activaseră împotriva regimului, arestați sau nu, dar și a eventualelor gesturi de omenie ale gardienilor la adresa lor. Apoi, pentru a înfrânge orice rezistență sufletească, erau obligați să își batjocorească public familia, prietenii și Biserica. În demența colectivă la care s-a ajuns, agresorii găseau o plăcere deosebită în a forța victimele să declare că s-au împreunat cu mamele ori surorile și să denunțe sute de oameni nevinovați. Ultima etapă presupunea schimbarea statutului de victimă în cel de agresor. Acei deținuți care mai găseau puterea de a refuza să se supună cererilor erau torturați suplimentar și erau trecuți din nou prin toate etapele.

Finalul

Peste 600 de studenți au fost torturați astfel la închisoarea Pitești între noiembrie 1949 și mai 1951. Alte câteva sute de deținuți politic au cunoscut orori asemănătoare în celelalte temnițe în care au fost transfe­rați studenți astfel „reeducați”. Circa 30 de oameni și-au găsit sfârșitul în urma bătăilor, deși Securitatea a încercat să evite decesele, care le dădeau bătăi de cap din punct de vedere birocratic.

După ce a oprit sistemul la sfârșitul lui 1951, regimul i-a acuzat și condamnat la moarte tot pe deținuții conduși de Eugen Țurcanu pentru cele ce s-au întâmplat. Alți câțiva ofițeri de Securitate și oficiali ai închisorilor au fost acuzați de favorizarea infractorilor și eliberați la scurtă vreme.

E foarte greu să tragem o concluzie pozitivă în urma tragediei petrecute la Pitești. Ea spune multe despre natura umană, predispusă atât la înălțare (în prezența lui Dumnezeu), cât și la prăbușire totală (în lipsa și abandonarea Lui). Chiar dacă mulți deținuți au fost obligați să participe la ororile de acolo, ei rămân victime ale unui sistem care a încercat ulterior, la scară largă, ceea ce a încercat la Pitești: apostazia, dezumanizarea, delațiunea și manipularea. Dar victoriile întunericului sunt întotdeauna temporare: astăzi fostul penitenciar a devenit Memorialul Închisoarea Pitești, iar celula în care au fost torturați cei mai mulți dintre studenți a fost transformată în paraclis.