Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Filantropul Vasile Stroescu și Catedrala Națională

Filantropul Vasile Stroescu și Catedrala Națională

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Pr. Dorin-Demostene Iancu - 11 Dec, 2020

Proclamarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2020 drept An comemorativ al filantropilor ortodocși români este un excelent prilej de a aduce în atenția celor de astăzi exemplul înaintașilor noștri, de cele mai multe ori uitat sau trecut cu vederea. Una dintre persoanele care merită cu prisosință să fie evocate este filantropul basarabean Vasile Stroescu, care a susținut cu fermitate construirea unei catedrale în București, „cel mai frumos monument al Unirii Românilor, al Indepen­denței câștigate”.

În aprilie 1926, la trecerea la cele veș­nice a acestuia, mai multe publicații au consemnat cuvinte elogioase, rar folosite la adresa unei personalități. Ziarul „Cultura poporului” din Cluj publica pe prima pagină: „N-a murit un om ca toţi oamenii, o inimă bună ca a multora, ci un suflet distins s-a dus la Ceruri, un om care a înţeles de aproape nevoile cultu­rale şi bisericeşti ale neamului no­s­tru şi mai darnic ca toţi din ulti­mul veac, a donat c-un gest larg averi mari pentru susţinerea şcoalelor şi bisericilor din Ardeal, mai cu seamă”. Gazeta Transilvaniei din Brașov consemna la rândul său: „A înşira faptele de binefacere, cu care Vasile Stroescu se grăbea să ajute acolo unde era de ajutat, e imposibil. «Să nu știe stânga ce face dreapta» a fost lozinca de care era condus nobilul boier basarabean, atunci când obolul său ajuta instituţii de cultură ori alina dureri personale”. Enciclopedia „Cugetarea”, publicată de Lucian Predescu în 1940, menționa că Vasile Stroescu „a fost de o modestie neîntâlnită”.

Un aspect important al activității filantropului a fost fermitatea cu care a susținut construirea unei catedrale în București. La 14/24 ianuarie 1903, ministrul instruc­țiunii publice și al cultelor, Spiru Haret, îi adresa lui Vasile Stroescu o scrisoare în care îi explica acestuia din urmă demersurile făcute pentru achizițio­narea unui teren pentru viitoarea catedrală, precum și neajunsurile întâmpinate, care îl determinau pe Haret să îi propună lui Stroescu să renunțe la dorința de a se realiza o colectă publică, întrucât suma necesară pentru ridicarea catedralei (15 milioane de lei) nu putea fi adunată în felul acesta.

Atitudinea lui Spiru Haret nu este una potrivnică construirii unei catedrale în București, ci mai degrabă șovăielnică, din cauza costurilor estimate pentru construcție, care nu puteau fi acoperite, cu toată implicarea financiară a lui Vasile Stroescu. De remarcat este faptul că, în scrisoarea menționată, Haret nu consideră că ar fi datoria Bisericii Ortodoxe Române să ridice această catedrală, să adune suma necesară, ci prezintă demersurile făcute practic de către ministerul pe care îl conducea, ridicarea unei catedrale fiind astfel întru totul asumată de autoritatea politică:

[...] Vin acum la donațiunea de 102.590 lei, în folosul construirii catedralei din București. Chestia aceasta a fost studiată de mine când am fost ministru în primul rând, între anii 1897 și 1899. Date fiind prețul locurilor în București și dimensiunile pe care trebuie să le aibă catedrala, potrivit populației ora­șului și trebuințelor solemnită­ților oficiale, s-a văzut că costul complet al catedralei nu va fi departe de 15.000.000 lei.

Vedeți că, oricare ar fi calea ce s-ar lua pentru construirea ei, este foarte probabil că va trece multă vreme până să se poată dispune de această sumă. Statul nu va putea să o realizeze lesne numai din excedente, iar o subscriere publică ar fi imposibil să procure o asemenea sumă.

La 1897 eu am voit cel puțin să asigur terenul. Aveam vreo 650.000 lei dintr-un credit vechi, și cu dânșii am încercat să răscumpăr toate locurile necesare. O dată locul asigurat, față de creșterea continuă a prețului locurilor în București, cel puțin urmașii mei ar fi fost asigu­rați din partea aceasta și ar fi putut să se îngrijească numai de cons­trucție.

Din nenorocire, Primăria Capitalei a întârziat așa de mult să se ocupe de chestie, încât eu am ieșit din Minister fără să fi făcut ceva. De altă parte, proprietarii locurilor aflând de intențiile mele, își măriseră pretențiile într-un chip așa de exagerat, încât se cerea vreo trei milioane numai pentru loc. Mai pe urmă și acel credit de 650.000 lei a fost anulat, din cauza crizei.
Acum dar nu este nici un fond pentru acest scop, iar cheltuiala probabil va fi de 15.000.000 lei.

Dacă Casa Bisericii ar deschide subscrierea pe care o cereți Dv., cu siguranță că nu va produce decât o parte neînsemnată din ceea ce trebuie. În acest caz, ce se va face cu banii adunați? Și dacă catedrala nu se poate clădi mai mulți ani, nu va intra Casa Bisericii în răspundere față de subscriitori? S-ar putea întâmpla ca vreodată subscriitorii să ceară restituirea banilor, dacă catedrala nu se va începe până în câțiva ani și atunci situația Casei Bisericii ar deveni foarte grea.

De aceea-mi permit să vă rog să binevoiți a renunța la clauza de a se deschide lista de subscriere. Și pentru ca voința Dv. să fie asigurată de împlinire, puteți impune condiție ca suma de 102.590 lei să fie consemnată Casei Bisericii, cu condiția ca să o păstreze în mod nealienabil, mărind-o cu dobânzile ei, până ce se va clădi catedrala; iar atunci suma rezultată să fie întrebuințată pentru o anume lucrare, spre exemplu pentru facerea picturilor, sau pentru catapeteasmă, sau o altă lucrare, pe care să se poată înscrie numele Dv.” (Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, dosar 2159, f. 83).

Răspunsul lui Vasile Stroescu este unul impresionant. Nu numai că nu s-a lăsat descurajat, dar a susținut cu tărie construirea unei catedrale în București, arătând o atitudine smerită:

Dumnezeu n-are nevoie nici de pomana mea, nici de a altora, dar asta (catedrala, n.r.) se face pentru neamul Românesc. Nu teatru, Parlament și alte clădiri din București pot să într-unească pe român, dar numai o mare Catedrală ar fi simbolul unirii a tuturor românilor, a bogatului și săracului, boierului și țăranului, în care și românul înstră­inat ar putea să vie și să plângă nenorocirile înstrăinării lor. [...]

Ce prilej frumos ar fi a se construi catedrala în memoria românilor din războiul cu turcii și a inde­pendenței. S-a vorbit de cel mai frumos monument care ar putea să se facă, un monument veșnic și de folos pentru toată țara.

Catedrala ar fi, între toate monumentele, cel mai frumos monument al Unirii Românilor, al Inde­pendenței câștigate. (Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, dosar 2159, f. 76)