File din istoria obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Împlinirea a 140 de ani de la obținerea autocefaliei și a 100 de ani de la ridicarea în rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române ne oferă ocazia de a rememora evenimentele, oamenii şi faptele lor, precum și modul în care generațiile anterioare s-au implicat în rezolvarea acestor deziderate firești. Am subliniat în articole anterioare rolul clericilor și diplomaților români în cadrul procesului de dobândire a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885. Acest proces a fost unul de durată, iar anii 1883-1885 au reprezentat o perioadă a unei veritabile ofensive diplomatice conjugate, a Statului și Bisericii române, pentru obţinerea autocefaliei.

După ani de tergiversări și schimburi epistolare rafinate, la începutul lui 1885 se părea că demersul părții române se apropia de atingerea obiectivului de a obține autocefalia Bisericii noastre. Astfel, vedem dintr-o adresă (azi aflată în arhivele Ministerului Afacerilor Externe) din ianuarie 1885, trimisă de Petru Mavrogheni de la reprezentanța diplomatică a României la Constantinopol către ministrul Dimitrie Sturdza, în care i se raporta rezumatul unei discuții cu un trimis al Patriarhului Ecumenic.

În cadrul convorbirii, trimisul Patriarhului a prezentat cererea acestuia de îndeplinire a unei formalități necesare pentru detensionarea situației: „Prea Sfinția Sa e dispusă să recunoască îndată Biserica Română pe deplin autocefală ca și Bisericile Rusiei și a Greciei precum și autoritatea Sfântului nostru Sinod, Prea Sfinția sa nu dorește alta decât întărirea Bisericii Surore Române. Domnul Calliadi (trimisul Patriarhului, n.n.) m-a asigurat că o sim­plă formalitate, o simplă cerere de binecuvântare adresată Prea Sfinției Sale Patriahului Ecumenic de către Biserica Română însoțită de o adresă din partea Guvernului noastru, pentru faptul de mult îndeplinit al indepen­denței Bisericei Române, ar curma imediat toată neînțelegerea. Ni s-a remis o schiță de adresă pe care o supunem aice în alăturare și care dacă s-ar admite de Prea Sfântul noastru Mitropolit Primat și Sfântul nostru Sinod ar avea de urmare imediată curmarea stărei de lucruri actuale”.

O chestiune de formă

Avem, așadar, o problemă de formă. Partea română dorea ca Patriarhia Ecumenică să recunoască de fapt proclamarea autocefaliei, prin actele întreprinse de Stat și de Biserică, în vreme ce Patriarhia solicita respectarea ierarhiei și îndeplinirea unor formalități în acest sens. Alte documente aflate în aceleași arhive ale Ministerului Afacerilor Externe ne arată că Patriarhul Ecumenic dorea ca în textele oficiale, care urmau să însoțească procesul de recunoaștere, să nu se facă referire la tensiunile din trecut, iar autocefalia să decurgă din momentul în care acesta o acorda, omițându-se faptul că Biserica și Statul român consfințiseră acest lucru, în plan intern, prin acte juridice care proclamaseră de fapt autocefalia.

A contat mult și expertiza de negociere a diplomaților români care au înțeles că pentru atingerea obiectivului era nevoie și de compromisuri, pentru că, în fond, aceasta este diplo­mația, arta compromisului. De aceea, diplomații români de la Constantinopol au mediat și nuanțat pentru factorii decizionali din țară măsurile necesare pentru ca negocierile să fie încununate de succes. Astfel, într-un punct de vedere trimis către București de oficiul nostru diplomatic de la Constantinopol, diplomații români implicați în negociere erau de acord cu observațiile Patriarhului Ecumenic și cităm câteva idei: „Îmi pare dificil să putem pretinde de la Patriahat într-un mod pozitiv și o recu­noaștere restrospectivă. Tăcerea asupra trecutului, nu poate infirma de loc faptul legal când noi am proclamat autocefalia Bisericei Noastre, astăzi nu e vorba decât de consacrarea autocefaliei și de către Patriahatul Ecumenic”.

Raportul lui Petru Mavrogheni

Pentru a putea cuprinde ceea ce înseamnă dimensiunea unei astfel de negocieri și sub­tilitățile pe care aceasta le presupune, propunem să aruncăm o privire asupra raportului trimis către București de Petru Mavrogheni, așa cum au rămas înscrise în dosarul de arhivă: „Pe lângă aceste am mai întâmpinat cea mai mare greutate pentru menținerea în proiectul de adresă a titlului de Primat. Patriarhul nu se îndupleca de loc să primească o denumire latină și care i se părea prin urmare cam molipsită de o asimiliare cu Catolicismul. La cele din urmă, Sanctitatea sa susținea numai că nu poate să introducă în redacțiunea elină a răspunsului ca original (Tomos) expresiunea latină de Primat și mi-a declarat în fine ca mijloc de conciliere că va traduce titlul de Primat al României în textul elin prin acel de Exarh al întregii Românii. La rândul meu, spre a ocoli această dificultate, m-am decis să primesc sub toată rezerva denumirea în textul elin al răspunsului Patriahal denumirea de Exarhos pasis Rumanias ca o traducție textuală a titlului de Primat aceasta încă cu condiția ca și Sanctitatea sa să admită că în adresa Sfântului nostru sinod care va fi redactată în limba romana noi să menținem titlul de Primat al României, ceea ce s-a și admis. Sanctitatea sa m-a rugat ca și la noi chestiunea de față să se discute cu o mare discrețiune, fără ca să poată avea un răsunet oarecare în public sau în presă mai înainte de a se dobândi aici un rezultat definitiv. Sanctitatea sa a luat însă către mine angajamentul moral că nu va tolera ca sinodul să introducă nicio modificare în punctele esențiale și de princip din proiectul răspunsului Sinodal Tomos”.

Tot în acest amplu raport asupra negocierilor purtate, Petru Mavrogheni a transmis și pașii următori pentru recunoașterea autocefaliei: „o adresă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române către Patriahia Ecumenică, această adresă să fie sprijinită de o notă ministerială semnată de Ministrul Cultelor ori de cel de Externe care are ca scop de a demonstra adeziunea formală a Guvernului Regal la această lucrare. După primirea acestor note, arăta diplomatul, Patriarhul va elabora un Tomos Bisericei Auto­cefale recunoscute și semnat de el și de toți membrii Sfântului Sinod, la care se vor alătura și scrisorile de răspuns către Biserica și Guvernul Țării. Apoi o enciclică prin care se vestește acest fapt se trimite de Patriarh către Patriarhii de Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Arhiepiscopului din Cipru și sinoadelor din Rusia, Grecia și Serbia. Ca profan în materie, încheia raportul Petru Mavrogheni, nu-mi pare că soluționarea dificultăților bisericei noastre cu patriarhatul Ecumenic se soluțio­nează acum într-un mod satisfăcător pentru ambele părți fără a se lovi nici unul din drepturile noastre stabilite prin Legea Organică Sinodală. Guvernul și Sfântul noastru Sinod vor ști însă să aprecieze cu o competență mai mare dacă această împăciuire se cuvine a fi adoptată în modul propus”.