Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Formarea religioasă - temei al păstrării identității culturale

Formarea religioasă - temei al păstrării identității culturale

Un articol de: Constantin Cucoș - 10 Ian, 2016

Încă din 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat intervalul în care tocmai am intrat „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”.
O astfel de vizare programatică atestă nu numai o grijă de aureolare simbolică și sacralizare a temporalității, dar și un gest de prețuire arătat de Biserică formării religioase deliberate, instituționalizate și calificate prin intermediul școlii.

Experiența consumată în acest domeniu după 1990, travaliul deschiderii curriculumului școlar spre noua dimensiune educativă, revizuirile și tendința de îmbunătățire a conținuturilor explicitate la nivel de programe sau manuale, monitorizările și presiunile (politice, ideologice etc.) venite din exteriorul spațiului didactic sau eclezial, dinamica socioculturală internă sau internațională de ultimă oră ne determină să facem o evaluare rezumativă, provizorie privind starea educației religioase din România.

Facem precizarea, în primul rând, că dincolo de deschideri și permisivități în raport cu valori universaliste, educația trebuie să aibă în vedere inserția individului în cultura comunității de bază, ce presupune încorporări de valori concrete de ordin lingvistic, istoric, artistic, spiritual. Înainte de a te deschide către celălalt, pentru a-l înțelege și valoriza, trebuie inițial să-ți aproprii un bagaj cultural de referință pentru a ști cine ești, care e diferența dintre tine și celălalt, prin ce te definești, ce moștenești, ce poți să speri. Educația religioasă se face urmând un traiect firesc dinspre confesional către interconfesional: mai întâi, te așezi în spiritualitatea ta (literară, religioasă…) și apoi te deschizi, secvențial și progresiv, către spiritualitatea altora. Bagajul religios este unul ce definește individul și comunitatea, iar poziționarea reflexivă în raport cu acesta este de mare importanță pentru conturarea personalității culturale.

Pacea în lume pornește de la echilibrul din sufletul tău

Apoi, trebuie recunoscut că intoleranța religioasă, ca și actele teroriste, „justificate” religios, pune în evidență „analfabetismul” spiritual, lipsa de formare religioasă autentică; nu ca urmare a educației religioase oamenii devin indiferenți, răi și cruzi în raport cu semenii săi, ci din cauza unui deficit de raportare la corpusul religios, a unor serioase dezrădăcinări sau de-responsabilizări de ordin spiritual; dacă vrem să facem pace în lume, trebuie, de bună seamă, să construim echilibrul și pacea în sufletul persoanei.
Ca orice noutate educațională, cu o anumită potențialitate de interpretare, introducerea religiei în școală a stârnit dispute și controverse, ajungându-se la o instrumentalizare politică, prilej de miză electorală sau armă de atac (inclusiv la adresa Bisericii, printr-o identificare mecanică dintre disciplina de studiu „religie” și instituția bisericească, cler, credința religioasă intimă etc. ). Normal că acest nou obiect de studiu a suferit de „boli de creștere” specifice, dar trebuie lăsați pe cei îndrituiți să „le vindece” și să găsească soluțiile cele mai bune, nefiind nevoie de atât de multe injoncțiuni din afară. Nu de același tratament sau „indicații prețioase” au „beneficiat” discipline precum fizica, matematica, biologia, filozofia etc. La religie, în schimb, toată lumea își afirmă competența…

Educația religioasă invită la descoperirea eului și autoresponsabilizare

Conținuturile predate la „religie” urmează aceeași dinamică suportată și de alte discipline, trecând prin etape de rafinare, de re-definire, de adecvare la noi sfidări, ce țin de prefigurări ale contextului social sau ale intereselor publicului școlar. O astfel de căutare este specifică fiecărui obiect de studiu care se respectă. În nici un caz, din perspectivă teleologică, prin valorile predate, nu se încearcă a se forma o masă de „creduli”, de persoane fără relief cultural, fără vertebrare valorică și spirit critic; prin temele și activitățile de învățare specifice, se vizează interiorizarea unor repere axiologice și norme de conduită, conștientizarea și responsabilizarea față de valori ce transcend contingentul sau accidentul; educația religioasă invită la descoperirea eului, la autoresponsabilizare și autonomie acțională.
Gestionarea cumulului de valori specifice acestei discipline ține atât de reprezentanții fiecărui cult în parte, cât și de instanțele laice, pedagogice. Din perspectiva acurateței dimensiunii ideatice, doctrinare, e nevoie de o monitorizare din partea fiecărui cult în parte; în ce privește structurarea și „împachetarea” pedagogică, este necesară intervenția psihopedagogică prin transcodări și prelucrări didactice pe măsură, nemaivorbind de aportul profesorilor de religie ce trebuie să contextualizeze mai departe conținuturile de predat. A gândi dihotomic sau concurențial cele două tipuri de intervenție nu poate să conducă decât la o depreciere a intenționalității și efectelor formative ale acestei discipline. Fiecare instanță, în funcție de zona de competență, trebuie lăsată să își afirme punctul de vedere, fără infatuări sau monopolizări regretabile, recunoscând o anumită „separație” a competențelor, în sensul că ceea ce face Biserica (prin slujitorii ei) nu îi este îngăduit școlii, iar ceea ce face școala (prin dascălii ei) nu este de competența Bisericii…
Chiar dacă s-a ajuns la un nivel satisfăcător de realizare a inserției și conturării statutului acestei discipline, e bine să fim precauți, treji, să respingem triumfalismul și „heirupismul”, dat fiind că rămân pe mai departe multe provocări, precum: a) generarea și perfecționarea permanentă a elementelor de conținut din programe și manuale, b) identificarea a noi dimensiuni formative ale predării religiei în școală, c) accentuarea și extinderea virtuților interdisciplinare ale „religiei” prin conexiuni permanente cu contextul științific sau sociocultural, d) pregătirea inițială și continuă a profesorilor de religie din perspectiva noilor achiziții ale științelor educației sau ale teologiei, e) predictibilitatea și stabilitatea legis­lativă privind statutul disciplinei religie în școală, f) gestionarea corectă și realistă a înscrierii elevilor la această materie, g) corelativitatea și conlucrarea efectivă a instanțelor educative ce gestionează valorile specifice (Școală-Familie-Biserică), h) fructificarea valențelor educogene ale spațiului informal în materie de educație religioasă (mass-media, muzeul, spațiul virtual).

Biserica și Școala, o complementaritate necesară

Indiferent de evoluții, piedici, problematizări, formarea și edificarea religioasă a persoanelor constituie o achiziție importantă a sistemului educațional românesc, ce trebuie a fi continuată, perfectată, ființând ca o marcă identificatoare și exemplară în raport cu alte sisteme de învățământ. Istoria - mai veche sau mai nouă - a demonstrat că intenționalitatea valoroasă, indiferent de obstacole, se validează până la urmă, învinge obstacole, este asimilată și recunoscută de spațiul social. Mai devreme sau mai târziu, complementaritatea funciară dintre Școală și Biserică se editează mereu în formule aduse la zi, întrucât ceea ce principial este unit laolaltă nu este desfăcut nici de conjuncturile capricioase, nici de oamenii rău-intenționați, de-centrați sau insensibili la orizontul spiritual. Omul autentic are nevoie de o deschidere și de o așezare spirituală în raport cu semenii, cu sinele și cu Dumnezeu. Chiar dacă vremurile și „peisajul” ne mai „fură” cu ale sale chemări (pragmatice, periferice…), avem nevoie de constanță, securizare și centrare spirituală care este adusă (și) de cultivarea setei de absolut pe care o purtăm, uneori fără să știm, fiecare dintre noi!