Formulele antiariene

Expresia "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat ()" are un explicit caracter antiarian. Teologii cu simpatii ariene au preluat din versetul ioanin - "Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (), şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3) - afirmaţia că Tatăl singur este numit "Dumnezeu adevărat", în timp ce Fiul ar fi în viziunea acestora doar "Dumnezeu". Arie însuşi spune într-una din scrieri: "Logosul nu este Dumnezeu adevărat..., ci Dumnezeu după har...".

Prin această formulare sinodalii demontau o viziune greşită a arienilor, dar ea nu era suficientă, pentru că încă nu preciza identitatea ontologică a Tatălui şi a Fiului în mod clar. După ce s-a adăugat faptul că Fiul este "născut, nu făcut", o sintagmă antiariană, de asemenea, părinţii sinodali au ajuns "la punctul nevralgic al simbolului de la Niceea" (I. Urtiz von Urbina), anume la expresia "deofiinţă cu Tatăl ()".

Argumente împotriva termenului omoousios

Aşa cum a remarcat John N.D. Kelly, existau patru argumente principale împotriva admiterii termenului omoousios în textul simbolului: Exista din partea unora viziunea că expresia aceasta presupune o viziune materialistă asupra divinităţii, Fiul şi Tatăl fiind înţeleşi ca părţi ale unei substanţe concrete. De exemplu, în filosofia stoică ousia însemna materie. Dacă Tatăl şi Fiul sunt deofiinţă, atunci pericolul sabelian nu poate fi uşor evitat. Termenul a fost condamnat la Sinodul din Antiohia (268), unde a fost condamnat Paul de Samosata, un antitrinitar dinamic. Expresia nu se găsea în Sfânta Scriptură, iar astfel era încălcată o veche tradiţie ce prevedea folosirea expresiilor biblice în textele simbolurilor de credinţă.

Sinodalii de la Niceea au avut însă răspuns la toate aceste obiecţii. Ei erau conştienţi de greutatea impunerii acestei formule, dar în acelaşi timp au remarcat că, orice text biblic foloseau, acesta era stâlcit teologic de partida ariană. Primele trei obiecţii au fost respinse prin demontarea înţelegerii materialiste asupra fiinţei necreate, care nu este asemănătoare cu cea a corpurilor sau a fiinţelor muritoare, iar prin aceasta ortodoxia conceptului era salvată.

Eusebiu de Cezareea ne mijloceşte prin scrisoarea trimisă comunităţii din Cezareea în 325 câteva detalii privitoare la această dezbatere: "Când părinţii au redactat această formulă de credinţă că Fiul este "din fiinţa Tatălui" şi este "deofiinţă cu El", noi n-am lăsat să treacă aceasta fără cercetare. S-au făcut deci întrebări şi răspunsuri cu privire la sensul acestor termeni. Părinţii au mărturisit într-adevăr că "din fiinţa Tatălui" înseamnă că Fiul este din Tatăl, dar nu există ca o parte a Tatălui Însuşi. Ni s-a părut şi nouă că e bine să acceptăm acest sens, fiind o învăţătură pioasă că Fiul este din Tatăl, nu însă ca o parte a fiinţei Sale. De aceea şi noi am fost de acord cu acest înţeles şi nu respingem chiar termenul "deofiinţă", având în vedere pacea şi dorinţa de a nu ne depărta de gândirea cea dreaptă" (Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, I, 8).

Din fragmentul citat, precum şi din alte locuri ale epistolei lui Eusebiu, reiese că părinţii au asigurat pe toţi cei prezenţi că omoousios nu trebuie înţeles în sens materialist, iar în al doilea rând, conceptul înseamnă că Fiul nu are nici o asemănare cu creaturile şi nu provine din vreo altă substanţă sau fiinţă decât cea a Tatălui.

Fundamentarea biblică a conceptului

Pentru fundamentarea biblică a conceptului este îndeajuns să cităm un mic fragment din lucrarea Sfântului Atanasie cel Mare De decretis Nicaenae Sinodis, cap. 21, redactată cândva între 350-354, unde acesta spune că chiar dacă acest cuvânt nu apare în Scripturi, înţelesul său este din Scripturi (PG 25, 453).

Anatematismele de la sfârşitul simbolului întăresc poziţionarea antiariană a Sinodului de la Niceea, ele fiind îndreptate în mod direct împotriva unor expresii prezente în scrierile lui Arie, în special în Thalia. Sinodalii niceeni au preluat o parte din aceste anatematisme din horosul dogmatic antiarian al Sinodului de la Antiohia (324), adăugând şi altele noi.

Prima anatematismă (era cândva când nu era) se îndreaptă împotriva celor ce negau existenţa din veşnicie a Fiului. Următoarele două anatematisme (înainte de a se naşte nu era; din cele ce nu erau s-a făcut) combat teoria creării Fiului din nimic, precum şi pe cei care nu acceptau existenţa sa înainte de Întrupare. Ce-a de-a patra anatematismă respinge învăţătura celor care afirmau că "Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas sau fiinţă ()". Din perspectivă antiariană, este evident afirmată identitatea de fiinţă dintre Tatăl şi Fiul. Cu toate acestea, termenii fiinţă şi ipostas sunt folosiţi în acest caz ca sinonimi, ceea ce a însemnat "un izvor de neînţelegeri şi neclarităţi până la Sinodul din Alexandria 362, unde a început să se impună o folosire diferită a celor două concepte". Hypostasis a devenit termenul ce desemna individualitatea fiecăreia din cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi, iar ousia a rămas termenul special pentru fiinţa lui Dumnezeu. Înainte de a fi precizate aceste sensuri distincte, etimologia lui hypostasis () â a sta sub, în latină substratum permitea apropierea de ousia. Christoph Markschies consideră că această anatematismă prin formula "din alt ipostas" a condamnat indirect şi învăţătura origenistă a celor trei ipostasuri. În cele din urmă sunt anatematizaţi cei care susţin că Fiul lui Dumnezeu ar fi "supus schimbării sau transformării". Atât schimbarea, cât şi transformarea ţin de lumea creată, Dumnezeu Cel necreat este neschimbător şi netransformabil.

Receptarea credinţei niceene

Receptarea definitivă şi irevocabilă a credinţei niceene a avut loc la Constantinopol (381), abia după ce marii teologi capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Grigorie de Nyssa) au reuşit să împace eroarea subordinaţianistă, persistentă în rândul teologilor de tradiţie eusebiană, cu teologia antisubordinaţianistă de la Niceea, în faimoasa sinteză a aşa-numitei "teologii neoniceene". Prin hypostasis aceştia au exprimat Trinitatea, iar termenul ousia l-au folosit pentru Unul Dumnezeu. A fost nevoie astfel de munca şi jertfa a trei generaţii de teologi care au realizat sinteza trinitară (Charles Pietri und Christoph Markschies, Theologische Diskussionen zur Zeit Konstantins..., p. 274).

"Credinţa mărturisită la Niceea, atât în formularea originară, cât şi în interpretarea apărătorilor ei, era o mărturisire deopotrivă cosmologică şi soteriologică, întemeiată pe convingerea că numai Cel care a creat universul îl putea mântui pe om şi, pentru aceasta, El trebuia să fie Dumnezeu, nu făptură creată" (Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, p. 218).

Simbolul Niceean nu era pentru cei ce l-au apărat o simplă prezentare teoretică şi abstractă a unei filosofii religioase, ci prin omoousios părinţii mărturiseau dumnezeirea Celui pe care îl invocau în cultul şi Liturghia Bisericii. Arienii erau îndemnaţi de Sfântul Ambrozie al Milanului să nu se mai închine Fiului, deoarece nu le este permis să se închine unei creaturi fără să cadă în idolatrie. Astfel, Crezul Niceean salva mântuirea în Hristos şi întregul cult adus lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Cel de o fiinţă, Care "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât şi S-a întrupat".