Frecvenţa comuniunii euharistice în tradiţia ortodoxă

Sfântul Evanghelist Luca, în descrierea comunităţii creştine apostolice de la Ierusalim, îndată după Cincizecime, face precizări esenţiale în ceea ce priveşte Biserica în întelesul ei fundamental şi lucrător. În cartea Faptele Apostolilor, acesta prezintă caracteristicile definitorii ale comunităţii creştine apostolice din acele vremuri, cât şi ceea ce este şi trebuie să rămână Biserica în actualitate: „şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2, 42).

Avem, deci, elementele distinctive ale comunităţii bisericeşti, definite prin doctrina (învăţătura apostolilor), misterii sau Sfintele Taine (frângerea pâinii) şi viaţa obştească şi spirituală trăită în rugăciuni (părtăşie şi rugăciuni). Ceea ce constituie obiectul atenţiei noastre în rândurile ce urmează este partea sacramentală a vieţii creştine, mai precis ceea ce reprezenta comuniunea euharistică în Biserica apostolică, atât ca reper, cât şi ca element de comparaţie pentru viaţa bisericească contemporană, cu precizări specifice comunităţilor monahale. Având în vedere referatul biblic în care Evanghelistul Luca precizează că „zi de zi într-un cuget stăruind în templu, şi-n casă frângând pâinea, împreună îşi luau Hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii“ (Fapte 2, 46), ne ajută să concluzionăm că vechii creştini se împărtăşeau zilnic, participând activ la viaţa de rugăciune a Bisericii. Obiceiul acesta a caracterizat viaţa bisericească în primele veacuri, până când influenţe de natură politică, mai degrabă, au determinat decadenţa euharistică, ulterior fundamentată pe false tradiţii ce au îndepărtat tot mai mult pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi numiţi cu numele lui Hristos de cuminecarea cu Sfintele Taine. De precizat că o reacţie la obiceiul ce devenea tot mai răspândit în practica vieţii bisericeşti, adică a neîmpărtăşirii cu Sfintele Taine, constituie şi Canonul 9 din Canoanele Sfinţilor Apostoli, ce precizează că „toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la sfânta împărtăşire, aceia trebuie să se excomunice, ca făcând neorânduială în biserică“ (arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, „Canoanele Bisericii Ortodoxe“, 1991, p. 13). În comentariul realizat de Zonaras pe marginea acestei norme de viaţă bisericească se specifică această realitate că, în Biserica veche, şi laicii aveau obligaţia să se împărtăşească la Sfânta Liturghie. Aceeaşi obligaţie de a frecventa Sfânta Liturghie şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine se impune şi prin Canonul 2 de la Sinodul din Antiohia. Este vorba despre ceea ce, ulterior, istoria bisericească a consemnat ca fiind decadenţa euharistică ce s-a răspândit şi consolidat ca „tradiţie“ şi practică în viaţa duhovnicească a creştinilor, sau, după o caracterizare a pr. Ioan I. Ică jr, „declinul îngrijorător al frecventării Tainelor Bisericii“ (diac. Ioan I. Ică jr, „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine“, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 17).

Mişcarea „colivarilor“

În Răsăritul Ortodox, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea se dezvoltă o mişcare iluministă ortodoxă, având ca epicentru Sfântul Munte Athos, unde reprezentanţi de seamă ai vieţii spirituale aghiorite reorientau viaţa şi lucrarea duhovnicească creştină spre Hristos cel Întrupat şi accesibil nouă tuturor prin Dumnezeiasca Euharistie. De remarcat că între personalităţile „iluministe“ ortodoxe s-au numărat Neofit Kavsokalivitul, canonist, Atanasie din Paros, Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul, întreaga mişcare fiind numită a „colivarilor“, promovând revenirea la izvoarele autentice ale tradiţiei ortodoxe. Disputa remarcată în acea vreme focaliza o problemă spirituală esenţială pentru existenţa creştină. În primul rând, reafirmarea dimensiunii pascal-eshatologice a Duminicii prin reafirmarea comuniunii euharistice, reîntemeind împărtăşirea continuă a creştinilor, iar în al doilea rând se punea în discuţie restabilirea adevăratului sens al Tradiţiei apostolice şi patristice în faţa practicilor decadente şi discutabile, devenite „tradiţii“ în timp. Această dispută a fost creuzetul din care a ieşit o nouă abordare, inclusiv practica în viaţa bisericească, reaşezând Euharistia în miezul identităţii spirituale şi ecleziale ortodoxe. Confruntarea avea în vedere mai întâi ignorarea tradiţiei autentic ortodoxe, degenerată în ritualism şi formalism clerical, polarizată între un obscurantism monahal şi un raţionalism teologic de tip scolastic, pe fondul laxismului moral, al analfabetismului religios şi al creşterii indiferentismului în masele populare şi clericale lipsite de orice cateheză şi rupte de sursele vii ale credinţei (idem, p. 23). Am realizat aceste succinte precizări cu privire la istoria angajării euharistice în practica bisericească răsăriteană pentru a înţelege mai bine parcursul acestei atitudini faţă de Hristos cel Întrupat la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine

„Manualul“ despre deasa împărtăşire a lui Neofit Kavsokalivitul, editat anonim la 1777, evidenţiază exact atitudinile care s-au manifestat în acel timp în raport cu Dumnezeiasca Euharistie. Sunt combătute în primul rând „soroacele“, adică legiferarea unor timpi de apropiere de împărtăşirea cu Sfintele Taine doar de două sau trei ori pe an, incriminând motivaţia absurdă care-i face pe creştini să întoarcă spatele din evlavie, chipurile, Mesei Pâinii Vieţii ce li se întinde la fiecare Sfântă Liturghie. Alt motiv invocat în abstinenţa euharistică este faptul că împărtăşirea e doar pentru cei desăvârşiţi, stare ce nu poate fi atinsă decât rareori în viaţă. Această

atitudine e caracterizată ca „evlavie lipsită de evlavie“, pentru că încurajează viaţa indolentă şi indiferentă, lipsa lucrării poruncilor divine. În manual se mai precizează faptul că împărtăşirea nu are drept criteriu desăvârşirea sau nedesăvârşirea, în sensul că desăvârşiţii se pot împărtăşi oricând, iar nedesăvârşiţii, maximum de două-trei ori pe an. Înşiruind motive şi situaţii ce decurg din modul în care ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie, se remarcă fundamental necesitatea comuniunii euharistice zilnice, a hranei spirituale, a Pâinii celei spre fiinţă (Matei 6, 7) şi de iertare a păcatelor care vine din împărtăşirea din Jertfa euharistică perpetuă a Domnului.

O altă lucrare de referinţă ce conferă o mai profundă edificare în raportul creştinului faţă de Sfânta Euharistie este „Carte folositoare de suflet despre împărtăşirea continuă“ a Sfântului Nicodim Aghioritul. Tipărită mai întâi sub titlu anonim şi într-o manieră irenică, principalul argument oferit în apologia împărtăşirii continue este rugăciunea „Tatăl nostru“, prin poziţia ei în cadrul Sfintei Liturghii, între sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea cu ele, reliefând pe lângă referatul biblic, cu toate argumentele lui, şi texte patristice care afirmă necesitatea indispensabilă a comuniunii euharistice şi utilitatea acesteia. Astfel, înainte de împărtăşire, prin pregătirea pe care o cere prin mărturisire, într-o înfrânare şi străpungere a inimii; în timpul ei, prin faptul că ni se dă spre iertarea păcatelor şi vindecarea celor spălate prin mărturisire şi făcându-ne concorporali şi consangvini cu Hristos, ne pregăteşte pentru viaţa veşnică, pentru învierea sufletului prin virtuţi şi pentru învierea trupului în slava şi vederea lui Dumnezeu; iar după, prin faptul că încălzeşte în creştinii adevăraţi iubirea de Hristos, mergând până la martiriu, îi face să-şi înnoiască lucrarea ascetică, atenţia şi rugăciunea pentru a-L putea primi în scurt timp din nou pe Hristos, Mirele iubit al sufletului lor (idem, pp. 46-47). Frecvenţa comuniunii euharistice în comunităţile monastice ortodoxe diferă până în ziua de astăzi, existând abordări diferite, precum cele prezentate mai sus, unele comunităţi monahale promovând împărtăşirea continuă, pornind de la foloasele şi sensul acesteia, pe când alte comunităţi sunt preocupate mai mult de latura ascetică, chiar formală, ritualistă, uneori polemizând în continuare pe seama criteriilor şi sensului comuniunii euharistice. Duhul Sfânt cheamă, însă şi îndeamnă pe toţi cei ce-L invocă în rugăciune la o continuă părtăşie şi stare de har prin bucuria prezenţei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, ca Împărăţie a Tatălui ceresc coborâtă şi împărtăşită oamenilor spre fericire veşnică.