Gânduri la pomenirea Mitropolitului Tit Simedrea

Cine ar fi gândit vreodată care avea să fie lucrarea smeritului preot Teodor Simedrea, văduv de foarte timpuriu şi participant direct pe front, în Primul Război Mondial? Calităţile cu care era înzestrat, dar şi oamenii de seamă care le-au observat au condus la formarea celui ce avea să fie ultimul mitropolit al Bucovinei din România Mare.

Născut în comuna Naipu din fostul judeţ Vlaşca, vlădica Tit a urmat mai întâi cursurile Seminarului Nifon, pe cele ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Iaşi. Câţiva ani a fost preot slujitor la mai multe parohii la ţară, apoi în Bucureşti.
Tuns în monahism pe 24 aprilie 1924 la Mănăstirea Cernica, a fost numit de către Patriarhul Miron Cristea director al Cancelariei Sfântului Sinod şi apoi al Institutului Biblic. Ales de către Sfântul Sinod, în toamna anului 1925, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titlul de Târgovişteanul, a fost hirotonit arhiereu de sărbătoarea Bunei Vestiri din anul 1926. Era primul vicar al Patriarhului Miron după ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Cunoscând mai multe limbi străine (greaca, rusa, engleza, franceza şi slavona), a participat la numeroase conferinţe internaţionale la Sofia, Constantinopol şi Vatoped.

Ca responsabil direct de activitatea cu preoţii, vlădica Tit s-a implicat semnificativ în dezvoltarea pastoraţiei şi misiunii acestora în parohii. Astfel, a iniţiat cunoscutele Săptămâni de retragere cu preoţii la mănăstirile din Arhiepiscopia Bucureştilor (între anii 1927 și 1932), momente menite să îmbunătăţească viaţa interioară a slujitorilor Altarului. A reconfigurat şi dinamizat conţinutul revistei „Apostolul” a Arhiepiscopiei Bucureştilor, continuând să fie, totodată, şi directorul Institutului Biblic şi de Misiune, răspunzând inclusiv de avizarea cărţilor de cult şi a celor teologice care urmau să apară. Ca episcop-vicar a sfinţit biserici din toată Arhiepiscopia Bucureştilor, pe atunci foarte întinsă (cât cinci episcopii de azi).

Pentru cultura şi fineţea sufletească de care a dat dovadă, el a fost considerat ca un adevărat duhovnic de taină pentru mulţi intelectuali ai vremii sale, din toate domeniile culturii şi ştiinţei. A legat prietenii cu Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Nichifor Crainic şi, mai presus de toţi, cu părintele academician Nicolae M. Popescu (^1963). Vlădica Tit a fost şi director al Academiei de muzică bisericească din Bucureşti, unde preda liturgica şi tipicul bisericesc. Tinerii ucenici ai lui Nae Ionescu, însufleţiţi de Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Mircea Eliade şi alţii, l-au ales pe vlădica Tit preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România.

În data de 11 decembrie 1935 a fost ales Episcop al Hotinului (cu sediul la Bălţi), istoricul Nicolae Iorga făcându-i frumoase ovaţiuni încă înainte de alegeri, recunoscându-i cultura intelectuală şi vrednicia de păstor care îşi pune sufletul pentru oile sale. În plin război, la 13 iunie 1940 a fost ridicat la treapta de mitropolit al Bucovinei, neputând fi instalat la Cernăuţi, din cauza bolşevicilor care năvăliseră în toată Basarabia şi Bucovina de Nord. Întronizarea ca arhipăstor al Bucovinei s-a făcut abia de Buna Vestire din anul 1941, la Suceava. La Cernăuţi, Mitropolitul Tit a păşit abia în august 1941, aflând bisericile devastate, arhivele arse, locuitorii risipiţi şi înfricoşaţi de crimele făcute de cei fără de Dumnezeu. Am avut ocazia de a vedea personal, la Cernăuţi, actele din arhiva Mitropoliei Bucovinei (câte s-au mai păstrat din atâtea evacuări) în care sunt consemnate cele ce am spus mai sus.

În această slujire grea de mitropolit, vlădica Tit s-a îngrijit responsabil de starea duhovnicească a păstoriţilor săi, puţini ştiind că prin Săptămânile de retragere începute cu preoţii la Bucureşti şi continuate la Cernăuţi prin cunoscuta Săptămână de priveghere (1943), avea să devină unul dintre iniţiatorii mişcării isihaste de revigorare şi rezistenţă spirituală, Rugul aprins. A încurajat preoţii să boteze şi să-i cunune pe creştinii împiedicaţi de bolşevici de la acestea. Ca mitropolit a sprijinit constant Patriarhia Română prin numeroase donaţii băneşti, lemne de foc, inclusiv pentru multe episcopii şi mănăstiri, burse pentru studenţi şi monahi. Ucenicul său apropiat, părintele Benedict Ghiuş, şcolit în Franţa şi în Germania, l-a sprijinit prin organizarea a numeroase activităţi chiar la Reşedinţa mitropolitană, unde fiinţa o mănăstire sub ocrotirea Sfântului Ioan Cel Nou de la Suceava. Pe părintele arhimandrit Benedict l-a şi recomandat episcop în locul său la Bălţi, ceea ce s-a şi ales de către Sfântul Sinod în 1944. Din nefericire, alegerea nu a fost validată de stat. În vremuri dificile de război şi persecuţie nazistă, Mitropolitul Tit a salvat de la moarte mai mulţi evrei, ascunzându-i în demisolul reşedinţei, unde azi sunt săli de cursuri pentru studenţi. Numele celor mântuiţi de la moarte le-am aflat notate pe o foaie din arhiva personală a ierarhului.

Ca urmare a înfrângerii armatelor germane şi române la Stalingrad (noiembrie 1942), s-a petrecut ceea ce era de aşteptat: ocuparea din nou a Basarabiei şi a Bucovinei de către sovietici, ceea ce a făcut ca mulţi oameni să se refugieze cu toate ale lor în Vechiul Regat. Pierzându-şi scaunul mitropolitan, vlădica Tit s-a retras din această înaltă slujire, la 31 ianuarie 1945, la Bucureşti. Ulterior, el s-a stabilit la Schitul Darvari şi mai apoi, în ultimii ani de viaţă, la Mănăstirea Cernica, fiind urmărit în permanenţă de către Securitatea comunistă. I-am citit dosarele de urmărire şi am constatat că ele au păstrat multe date despre cei care îl vizitau pe fostul mitropolit, deplasările, slujirile, numele preoţilor mai inimoşi care îi mai acordau unele ajutoare.

Beneficiind de ajutorul nemijlocit al vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, Mitropolitul Tit a desfăşurat la Bucureşti, în cadrul Administraţiei Patriarhale, o substanţială activitate culturală şi duhovnicească. El a supravegheat şi coordonat dezvoltarea Atelierelor Institutului Biblic, a valoroasei Biblioteci a Sfântului Sinod (fiind preşedintele Comisiei de achiziţii), a Comisiei de pictură bisericească, a revistelor centrale bisericeşti, ridicându-le prestigiul. A colaborat cu numeroşi oameni de marcă ai culturii române, multora dintre aceste personalităţi prigonite de comunişti fiindu-le şi duhovnic. Mitropolitul Tit a publicat diverse lucrări misionare, a contribuit la diortosirea cărţilor de cult, a scris numeroase studii privitoare la istoria tiparului şi a cărţii vechi româneşti, aducând date noi pe tărâmul istoriei spiritualităţii şi culturii româneşti.

Mitropolitul Tit a plecat la ceruri în ziua de 9 decembire 1971, în chilia sa de la Cernica. Slujba de Prohodire a fost săvârșită de către ucenicul şi admiratorul său, Mitropolitul cărturar Firmilian Marin al Olteniei, alături de alţi opt ierarhi şi numeroşi reprezentanţi ai Administraţiei Patriarhale şi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor. Trupul său ostenit de strădanii şi rugi de noapte a fost aşezat în mormântul pregătit din timp. La căpătâi, Mitropolitul Tit este acum străjuit de o frumoasă şi simplă cruce sculptată în piatră de Albeşti (după desenele lui George Rusu), amintind de credinţa fierbinte a românilor de-a lungul veacurilor.

Cu ajutorul Domnului, anul următor, o binemeritată monografie dedicată vieţii şi personalităţii acestui vlădică de seamă va vedea lumina tiparului. La aceasta contribuie actele şi fotografiile păstrate cu scumpătate de către nepotul Mitropolitului Tit Simedrea, ing. Grigore Popescu, el însuşi un rafinat fiu al Bisericii, prin care transpare chipul bătrânului său bunic.