Harul dumnezeiesc lucrează prin rugăciune

Încă din această viaţă, fiinţa umană poate face experienţa realităţii îndumnezeirii sale. Ca majoritatea teologilor mistici răsăriteni, Sfântul Grigorie Palama lega experienţa rugăciunii neîntrerupte, al cărei scop nu este altul decât comuniunea veşnică cu Dumnezeu, de contemplarea Luminii necreate. Lumina dumnezeiască nu constituie un simbol al slavei dumnezeieşti, ci mărturia cea mai sigură a îndumnezeirii omului, cât şi a cunoaşterii intime a lui Dumnezeu.

Rugăciunea ocupă firesc un loc central în spiritualitatea Sfântului Grigorie. El vorbeşte despre ea în fiecare pagină din scrierile sale, încât am putea spune că toate scrierile lui nu sunt altceva decât o rugăciune continuă, ca mărturisire a vieţii duhovniceşti, în Duhul lui Dumnezeu, pe care Sfântul Grigorie Palama o ducea.

Omul se poate uni cu Dumnezeu în două feluri, spune Sfântul Grigorie Palama în Cuvântul său despre rugăciune, în primul rând, prin comuniunea virtuţilor dumnezeieşti şi, în al doilea rând, prin rugăciune. Prin prima omul devine capabil de a primi unirea cu Dumnezeu fără a şi reuşi să facă lucrul acesta; doar puterea rugăciunii poate produce efectul unirii cu Dumnezeu.

Cuvântul εὐχή - „rugăciune” nu înseamnă întotdeauna „cerere” προσευχή, , ci, aşa cum a observat şi Origen, acest termen indică de obicei o promisiune (vot) a omului în faţa lui Dumnezeu, dar este folosit de asemenea ca sinonim pentru „cerere”. Această a doua accepţie este cel mai des folosită în literatura patristică. Sfântul Grigorie Palama, într-o omilie La parabola Evanghelică a vameşului şi a fariseului (Omilia a doua. La parabola evanghelică a vameşului şi a fariseului), dezvoltând tema rugăciunii, diferenţiază în mod explicit cele două semnificaţii: rugăciunea constituie un demers de cerere şi de recunoştinţă, în timp ce promisiunea făcută lui Dumnezeu este calificată ca vot, făgăduinţă (εὐχή): „Nu numai ­firea şi năravul îi despărţeau pe ei, fiind atât de osebite, dar şi ­chipul rugăciunii. Pentru că rugăciunea nu este numai o cerere, ci şi o mulţumire. Astfel, unul dintre cei care aveau să se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc slăvind pe Dumnezeu şi mulţumindu-I Lui pentru cele pe care le căpătase de la Dânsul, iar celălalt spre a cere pe cele pe care nu le dobândise încă, din care făcea parte iertarea păcatelor şi îndeosebi iertarea pentru cei ce păcătuiesc în fiecare ceas. Căci făgăduinţa făcută de noi şi împlinită cu smerenie faţă de Dumnezeu nu se numeşte rugăciune, ci legământ […]. Dar acel lucru îndoit al chipului rugăciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt vrednici şi cu luare aminte, două feluri de a fi”. 

„Harul desăvârşeşte tainica unire”

Însă, în alte scrieri ale sale, Sfântul Grigorie nu mai foloseşte această distincţie, utilizând termenul εὐχή pentru a vorbi de rugăciune. În aceeaşi omilie, Sfântul Grigorie Palama arată scopul precis al rugăciunii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi, ­trecând deasupra a tot ce este ceresc, şi nume, şi înălţime, şi vrednicie, îl înfăţişează pe om lui Dumnezeu, Celui ce Se află mai presus de toate; altfel spus, unirea omului cu Dumnezeu. Unirea omului cu Dumnezeu şi îndumnezeirea omului nu sunt, după cum am văzut deja, rodul lucrării omului, ci darul gratuit al harului divin. Doar harul dumnezeiesc este cel care produce îndumnezeirea, în timp ce virtuţile doar îl fac pe om apt să o primească: „Orice virtute şi imitarea lui care este la îndemâna noastră deschid, într-adevăr, celui care le practică stări favorabile pentru unirea cu Dumnezeu, însă numai însuşi harul desăvârşeşte tainica unire”.

În ciuda acestui fapt, Sfântul Grigorie Palama nu ezită să vorbească de „virtuţile îndumnezeitoare”, nu neapărat ca fiind cauze eficiente, ci mijloace de pregătire a îndumnezeirii. Amintirea de Dumnezeu prin rugăciunea neîntreruptă ar putea fi numită locuirea lui Dumnezeu în noi: „Aşa este cuvântul celui ce ne-a alcătuit nouă prin cuvinte «Scara duhovnicească»: Amintirea lui Iisus să se lipească de respiraţia ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii (isihiei)”.

Rugăciunea este întărirea şi luminarea sufletului. Şi este nevoie să se facă neîncetat nu pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu spre împlinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri că omul se întoarce la Dumnezeu şi vrea să rămână neîncetat lângă El, spre a fi al Lui şi părtaş darurilor Lui şi „odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu prin această împreună-petrecere leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoară iubirii”. 

Neînţelegeri despre rugăciunea neîncetată

Chestiunea rugăciunii neîncetate s-a dezbătut intens în secolul al XIV-lea, în cadrul controversei isihaste, care i-a avut ca protagonişti, aşa cum s-a arătat, pe Sfântul Grigorie Palama şi pe Varlaam din Calabria. Varlaam privea rugăciunea în mod intelectualist. Susţinea că cel care păstrează conştiinţa faptului că nu poate face nimic fără ca Dumnezeu să o voiască, acela se roagă neîncetat. Însă, după Sfântul Grigorie Palama şi Tradiţia Ortodoxă, rugăciunea neîncetată nu este o chestiune intelectuală, ci o stare harismatică de intensă trăire. Ea devine posibilă când credinciosul se dedică stăruitor rugăciunii acesteia, îşi curăţeşte mintea şi se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu. Atunci, Acesta Se ­sălăşluieşte în inima omului şi strigă „Avva (Părinte)” (Galateni IV, 6). Nu se mai roagă omul, ci Dumnezeu înlăuntrul omului. Totodată, însă, omul trăieşte rugăciunea ca pe o stare proprie, ca experienţă duhovnicească a prezenţei lui Dumnezeu şi comuniune cu Dumnezeu.

Varlaam de Calabria făcea o distincţie clară între rugăciunea neîncetată în termenii unui activism al stării de har şi rugăciunea noetică în termenii
unei experienţe mistice extatic non-discursive. Însă, „pentru Palama, şi darul rugăciunii neîncetate şi cel al rugăciunii minţii sunt o realitate identică şi în nici un caz nu trebuie să fie confundate cu intuiţia extatică non-discursivă a realităţii ultime” (John S. Romanides, „Notes on the palamite controversy and related topics”, Part II, în GOTR, Volume IX, Number 2, 1963-1964, p. 226). În acord cu teza sa, potrivit căreia Varlaam din Calabria este un umanist bizantin, platonist şi nominalist, părintele John Meyendorff dezvoltă o teorie particulară conform căreia Varlaam şi Palama aparţin tradiţiilor isihaste, cu diferenţa că cel dintâi este membru al unei origeniste, evagriene, nyssiene, pseudo-dionisiene, platonic-dualiste tradiţii antropologice, în timp ce Grigorie Palama este descendent direct îndeosebi al unei macariene, stoice, monist-biblice tradiţii antropologice, chiar dacă el face uz complet de terminologia celuilalt grup.

Potrivit părintelui John Meyendorff, amândoi acceptă practica rugăciunii neîntrerupte, cu diferenţa că filosoful calabrez o concepe ca pe o stare pasivă ­dezîntrupată a intelectului, în timpul căreia facultăţile pasive ale sufletului şi trupului nu iau parte, pe câtă vreme pentru Palama aceasta este o stare activă în care participă omul în întregime, trup şi suflet. Evident, spune părintele Ioannis Romanides, Meyendorff confundă două ­lucruri: (I) Varlaam defineşte rugăciunea neîncetată a Sfântului Pavel în termenii augustinieni ai unei stări irezistibile de har, care poate fi înţeleasă drept un fel de stare pasivă; (II) Calabrezul acceptă formal termenul isihast de „rugăciune noetică”, dar încearcă să o introducă în categoriile rugăciunii fără cuvinte a extazului intuitiv non-discursiv, care în anumite cercuri mistice apusene este considerată a fi cea mai ­înaltă formă de rugăciune.