Hotărâre oficială privind adaosul Filioque

Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438 - 1439) a reprezentat o nouă încercare de unire între Răsărit şi Apus. Adaosul Filioque a fost unul dintre subiectele cele mai discutate în cadrul şedinţelor. Cu toate acestea, rezultatul final a fost doar o nouă unire superficială care s-a bucurat de o respingere în bloc în Imperiul Bizantin. Vom analiza cu atenţie desfăşurarea acestui sinod şi hotărârea finală de unire emisă.

Deşi Biserica Ortodoxă a avut mai mulţi reprezentanţi prezenţi decât la Sinodul de la Lyon (1274), imensele probleme politice, precum şi intenţiile filo-latine ale unora dintre aceştia au cântărit greu în balanţa rezultatului final.

O singură direcţie

Înainte de plecarea spre Italia, Gheorghios Ghemistos Plethon, un mare filosof bizantin şi considerat om de bază al delegaţiei ortodoxe (deşi s-a dovedit mai târziu că era păgân!), a oferit un sfat foarte bun episcopilor. El le-a cerut să fie în număr egal cu cei latini, tocmai pentru a contrabalansa părerile diferite care urmau să fie expuse. Însă nimeni nu a ţinut seama de simpatiile catolice ale unora dintre episcopii ortodocşi. Astfel, episcopul Bessarion al Niceii nu numai că a susţinut majoritatea opiniilor latine expuse la acest Sinod, dar, după încheierea lui, a decis să devină cardinal al papei în loc să revină la scaunul său episcopal din Răsărit. Singura persoană decisă să nu facă nici un compromis fără a păstra credinţa Sfinţilor Părinţi a fost episcopul Marcu al Efesului. Acesta a fost pilonul de bază al susţinerii credinţei ortodoxe la Sinodul florentin. De altfel, el ne-a oferit şi două tratate foarte bine întemeiate împotriva adaosului Filioque, pe care le vom analiza în amănunt. Nu întâmplător, după încheierea Sinodului, atunci când i s-a comunicat papei Eugeniu al IV-lea faptul că Sfântul Marcu nu a semnat hotărârea de unire, acesta a replicat: "Dacă Marcu nu a semnat, înseamnă că nu am făcut nimic." Este suficient să amintim o analiză a cercetătorilor moderni, privitoare la hotărârile legate de adaosul Filioque, şi vom înţelege de ce Sfântul Marcu a refuzat cu obstinaţie semnarea actelor finale ale Sinodului. "Întrunirea finală în vederea stipulării unirii, intitulată Laetentur caeli, a recunoscut legitimitatea viziunii apusene asupra purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, ca dintr-un singur principiu. Adaosul Filioque era prezentat aici ca având acelaşi înţeles, precum în scrierile unor Părinţi Răsăriteni care susţineau că Sfântul Duh există sau purcede de la Tatăl prin Fiul" (The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St Vladimirâs Theological Quarterly 48:1 (2004), p. 109). Am selectat acele citate prezente în această declaraţie de unire şi le vom comenta pe larg pentru a înţelege care a fost poziţia finală a Sinodului de la Ferrara-Florenţa în privinţa adaosului Filioque.

Un acord uşor ambiguu

Dacă reuşim să citim cu atenţie hotărârea Sinodului de la Ferrara-Florenţa observăm că exprimarea acordului în privinţa adaosului Filioque nu este foarte clară. "Căci reunindu-se latinii şi grecii în acest venerabil şi Sfânt Sinod Ecumenic s-au străduit şi unii, şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh. După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de Ia Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut să spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcută unire care urmează mai jos" (trad. Marius Telea). Este clar că declaraţia de unire conţine câteva puncte cel puţin discutabile. Printre acestea putem enumera: relativizarea formulei purcederii Duhului prin Fiul şi transformarea ei în de la Fiul, precum şi transformarea într-un singur principiu de apariţie a purcederii, dar nu doar cel al Tatălui, ci şi cel al Fiului, unite. Ni se pare că această declaraţie ambiguă ajunge să contrazică nu doar poziţia răsăriteană, după care unicul principiu de purcedere a Sfântului Duh este Tatăl, iar Fiul nu este implicat în acesta cu valoare egală, aşa cum se afirmă aici, ci şi poziţia apuseană transformând purcederea dublă într-una singură şi aproape confundând lucrarea Tatălui cu cea a Fiului. În dorinţa expresă de a ajunge la un acord comun, Sinodul de la Ferrara-Florenţa emite o hotărâre care egalizează două poziţii total diferite. Cu toate că se foloseşte argumentul unei Tradiţii anterioare în această direcţie, nu prea observăm care sunt Părinţii, care ar fi putut avea o asemenea poziţie îndoielnică.

Contrazicerea evidentă

După susţinerea acestei păreri neclare, sinodalii s-au decis în privinţa păstrării poziţiei apusene, afirmând clar să Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Mai mult chiar, ei au îndrăznit să afirme că Sfântul Duh îşi are Fiinţa atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul, o declaraţie fără acoperire chiar şi în Tradiţia apuseană! "Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de la amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare. Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său, Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a şi născut din veşnicie." Sinodul florentin hotărăşte că, esenţial, cauza existenţei Sfântului Duh este atât Tatăl, cât şi Fiul. În mod clar avem aici o greşeală flagrantă, datorată exclusiv înţelegerii eronate provocate de adaosul Filioque. Fiul nu poate fi niciodată cauza existenţei Duhului Sfânt, ci doar Tatăl. Apusenii se aflau într-o eroare enormă, pe care Sfântul Marcu al Efesului a intuit-o şi a explicat-o în amănunt. Aproape hilară este încheierea acestei declaraţii privind adaosul Filioque. "Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte "şi de la Fiul" (Filioque) a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente." De vreme ce o necesitate urgentă a adus introducerea acestui adaos în Crez, cum poate fi explicată eroarea trinitară mult mai gravă pe care a provocat-o în timp? Cum poate fi acest aspect trecut cu vederea? Vom observa mai multe, odată cu analiza tratatelor Sfântului Marcu de Efes în următoarele articole.