Hrănirea cu Sfânta Euharistie

Primul act de comuniune fizică între o mamă şi copilul ei nou-născut, alături de atingerea delicată reciprocă, o constituie hrănirea directă. A da viaţă unei noi făpturi, în sensul naşterii acesteia, nu este suficient pentru a-i asigura existenţa. De aceea, imediat după primirea Tainelor Botezului şi Mirungerii, creştinul primeşte împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos. Această hrănire deopotrivă fizică şi spirituală reprezintă modul suprem prin care Hristos încearcă să ne crească de la stadiul de făpturi slabe, supuse patimilor, la cel de oameni desăvârşiţi, capabili să aleagă calea virtuţilor şi să respingă formele ispititoare ale păcatului.

În scrierile Sfinţilor Părinţi, Biserica a fost asemănată adesea unei „mame“, iar credincioşii au fost numiţi „fii“ ai acesteia. Orice legătură maternă comportă în mod clar şi existenţa actului hrănirii. Mama este cea care se îngrijeşte în amănunt de hrănirea nou-născutului - în primele luni acest act fiind împlinit din însuşi trupul ei, prin alăptare -, ceea ce arată o nouă latură a legăturii create deja cu acesta prin naştere. De asemenea, şi Biserica, prin Capul ei, Hristos, se îngrijeşte de hrănirea adecvată a fiilor ei prin oferirea Sfintei Euharistii. Aşa cum observă părintele Dumitru Stăniloae: „Cei făcuţi de Dumnezeu nu pot avea viaţa şi nu pot spori în ea decât din El, ca sursă a vieţii. De aceea, Dumnezeu îi naşte din nou. Dar Dumnezeu nu-i poate lăsa pe cei născuţi din El fără să-i hrănească cu viaţa din Sine. Dacă unele mame după ce au născut un copil, îl dau altei femei să-l alăpteze din trupul lor, căci în definitiv sângele lor nu este mai bun ca al acelora, Dumnezeu, după ce a constatat că oamenii nu pot dura etern fără viaţa din El, îi hrăneşte El Însuşi cu viaţa Sa, pentru ca să sporească în viaţă şi să rămână etern în ea“ (pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă“, vol. III, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 97). Întrebarea care se pune în acest moment este următoarea: ne dorim cu adevărat şi suntem pregătiţi pentru primirea acestui dar extraordinar din partea lui Dumnezeu sau încercăm în realitate să împăcăm o existenţă păcătoasă cu primirea din când în când a Sfintei Împărtăşanii? Precum ştim, un om nu poate rezista fără hrană o perioadă prea lungă de timp. Până şi Mântuitorul a flămânzit în pustie după cele patruzeci de zile de post continuu, aşa cum ne specifică foarte clar Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (Matei 4, 2). Aşadar, dacă fără hrana fizică nu putem vieţui pe acest pământ, cum putem crede fie şi pentru o clipă că putem trăi fără Sfânta Împărtăşanie? Această atitudine de „compromis“ prin care ne îngăduim cu uşurinţă o viaţă pătimaşă întreruptă sporadic de o pocăinţă formală urmată de primirea la fel de formală a Euharistiei nu reprezintă nimic altceva decât o opţiune „compromiţătoare“. Ne subminăm astfel propria dezvoltare duhovnicească, ne înfometăm cu bună-ştiinţă sufletul şi ne slăbim discernământul între bine şi rău. Aşadar, ne situăm în realitate de partea adversă lui Hristos, refuzând practic să ne înnoim existenţa prin primirea Trupului şi Sângelui Său.

Lipsa de credinţă, baza atitudinii noastre greşite

În realitate, faptul cel mai dramatic cu care ne confruntăm în momentul de faţă constă în ignoranţa crasă de care dau dovadă foarte mulţi creştini în ceea ce priveşte Taina Euharistiei. Graba de a pune pe primul plan partea ascetică a vieţii creştine conduce la trimiterea Euharistiei în orizontul îndepărtat al existenţei noastre. Unii îşi susţin nevrednicia în mod ipocrit tocmai pentru a-şi ascunde astfel plăcerea de a continua să săvârşească păcatele pe care le iubesc mai mult decât iubesc Euharistia. Alţii inventează pretexte care par ascetice la prima vedere („n-am postit o săptămână“,

„n-am făcut atâtea şi atâtea rugăciuni“, „am avut gânduri necurate“ etc.), dar, în realitate, ignoră faptul că indiferent de câte rugăciuni şi săptămâni de post am avea înainte de primirea Euharistiei, gândul care nu trebuie să ne părăsească niciodată este acela că nu suntem vrednici. Euharistia este mai întâi un dar, nu un trofeu, nu un premiu sau, în cuvintele unui preot ortodox rămas anonim, „Euharistia se dă celor păcătoşi şi care au nevoie de Doctor“. De fapt, atitudinea ipocrită de ascundere în spatele unei nevrednicii nu constituie adesea nimic altceva decât respingerea lui Hristos şi preferarea păcatului. Însă este suficientă o hrănire o dată pe an sau în cele patru posturi? Nu înseamnă aceasta stabilirea unui ritual pur raţional, în locul unei iubiri fierbinţi, a unei smerenii profunde, a unei dorinţe de îndreptare care trebuie să ne însoţească permanent? Iată ce ne spune părintele Dumitru Stăniloae: „Domnul nu preface în Euharistie pâinea şi vinul pentru Sine, ci pentru a Se împărtăşi oamenilor care cred, adică pentru că sunt oameni care cred şi care doresc să se împărtăşească de El sub chipul pâinii şi vinului. Credinţa şi dorinţa aceasta ei şi-o manifestă prin rugăciunea liturgică ce culminează în invocarea Duhului Sfânt, făcută de preot în numele comunităţii liturgice şi cu participarea ei, pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului. Prin rugăciuni, prin mărturisirea credinţei, prin epicleză, comunitatea s-a unit tot mai mult cu Hristos, nemaivorbind de prezenţa Domnului în ea prin împărtăşirile anterioare, sau de faptul că ea însăşi este trupul tainic al Domnului“ (pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă“, vol. III, p. 106). Când preotul rosteşte „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi“ se întâmplă adesea să nu se apropie nimeni... Oare comunitatea este atât de păcătoasă încât nimeni nu se poate apropia? Oare dacă este atât de păcătoasă şi totuşi vine la slujbele Bisericii nu ar trebui să fie prezentă acolo o dorinţă de ispăşire, de reîntoarcere la starea de „fii regăsiţi“ şi de părăsire a celei de „fii risipitori“? Comunitatea stă şi tace. Ne-am împlinit dorinţa - am ajuns la Liturghie, am mai bifat o zi la slujbă, acum putem să ne întoarcem la existenţa noastră concretă, la certuri, bârfe, ură şi minciună. Există însă un pasaj trist din Sfânta Scriptură care ar trebui să ne dea de gândit. La un moment dat, Hristos spune: „Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?“ (Luca 18, 8). În vremurile de pe urmă vor fi preoţi, vor fi biserici, se va săvârşi Sfânta Liturghie şi vor exista şi oameni care vor veni la slujbe, dar unora le va lipsi elementul esenţial al credinţei. Vor participa doar din rutină. De aceea, ei vor gusta cu vârful buzelor, dar nu se vor sătura nicicând de bucuria împărtăşirii cu Hristos. Trebuie să ne îndreptăm viaţa, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, dorind să facem aceasta cât mai des, pentru că Hristos este Cel care întreţine viaţa noastră spirituală. Refuzul Împărtăşaniei constituie refuzul Luminii care străluceşte în întuneric şi cufundarea noastră în beznă.