„Hristos a vindecat făcând bine celor vindecați”

Vindecarea trupească și sufletească este întotdeauna un dar de la Dumnezeu, chiar dacă vine prin mâinile medicului și ale preotului. Adesea, nu realizăm cât de mult ne iubește Hristos și cât de mult Își dorește ca noi să fim sănătoși și activi de vreme ce, prin lucrarea patimilor și a păcatelor, am devenit neputincioși din punct de vedere fizic și spiritual și am ajuns să ne îmbolnăvim. Sfântul Ioan Gură de Aur nu încetează să arate legătura dintre vindecarea trupească și cea sufletească în lucrarea Mântuitorului, îndemnându‑ne și pe noi să le cerem pe amândouă în rugăciunea noastră.

Hristos a vindecat adesea numai prin cuvânt ne­pu­tin­țele trupești și sufletești ale noastre. De aceea, și în cuvintele sfinților și ale oamenilor sporiți duhovnicește se află adesea această putere vindecătoare sau măcar mângâietoare, care revigorează, întărește și sporește sufletește pe cei care îi ascultă cu credință și nădejde în mila lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma la un moment dat: „Noi locuim într‑un anumit loc și vindecăm boala aceasta fără instrumente medicale, fără doctorii, fără mâncăruri, fără băuturi, fără bani, fără lungi călătorii. Cum și în ce chip? Alcătuim un cuvânt tămăduitor, care înlocuiește toate acele mijloace de vindecare, care e mai bun pentru bolnavi decât toate mijloacele amintite mai sus. Cuvântul acesta hrănește mai bine ca pâinea, vindecă mai repede ca doctoriile, arde mai adânc decât focul; nu pricinuiește nici durere, dar oprește curgerile cele rău mirositoare ale gândurilor rele, taie, fără durere, puroiul mai bine decât cuțitul. Face toate acestea fără vreo cheltuială, fără să sărăcească pe cineva” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt către cei ce s‑au poticnit în fața împrejurărilor vitrege ale vieții...”, 1, în: Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, EIBMBOR, 2008, pp. 212‑213). Unul dintre medicamentele duhovnicești care pot fi folosite adesea de bolnavi constă în ascultarea și, ulterior, împlinirea cuvintelor ziditoare de suflet. Fie că folosim Sfânta Scriptură, fie că folosim scrieri ale Sfinților Părinți sau ale unor mari duhovnici, observăm că acele cuvinte sunt încărcate de spiritualitate - ne hrănesc interior și ne ajută să depășim spectrul dificil al bolii, necazurilor și suferințelor cotidiene. Această modalitate de mângâiere, ameliorare și chiar vindecare sufletească este amintită și de Cuviosul Filotei Sinaitul, care ne îndeamnă: „Toţi cei ce se luptă mintal sunt datori să culeagă cu toată silinţa puteri duhovniceşti din dumnezeieştile Scripturi şi să le pună pe minte ca nişte plasturi de însănătoşire” (Cuv. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie”, 2, în: Filocalia, vol. IV, Ed. Humanitas, 2006, p. 92). Cuvintele duhovnicești acționează asemenea unor cataplasme ce înlătură gândurile rele și imaginile păcătoase ce ne tulbură atât de des mintea și, totodată, ne ajută să întărim comuniunea noastră cu Hristos și sfinții Săi prezenți în ceruri.

Vindecarea trupească, nedespărțită de cea sufletească

Mulți bolnavi își doresc să se vindece fizic, dar nu arată o pocăință reală și pentru faptele păcătoase care i‑au condus la starea în care se află. Aceste persoane, chiar dacă reușesc să își revină fizic, vor cădea din nou în boli și suferințe atât timp cât nu‑și conștientizează păcatele și nu le mărturisesc preotului spre a fi iertate. Observăm acest aspect în vindecarea slăbănogului din Capernaum, când Hristos mai întâi îi iartă acestuia păcatele și abia apoi îi ­vindecă și slăbiciunea trupească. Pentru Dumnezeu vindecarea trupească este o acțiune foarte ușoară de vreme ce El ne‑a creat și ne menține în viață, dar trebuie să fim conști­enți că vindecarea noastră ­sufletească este scopul primordial pe care El dorește să‑l ­împlinească, astfel încât să beneficiem de pace interioară, liniște și calm în tot ceea ce facem. În legătură cu cele men­ționate anterior, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos nu vindeca numai trupurile, ci îndrepta și sufletele; trecea necontenit de la purtarea de grijă a sufletelor la tămăduirea trupurilor; era de folos deodată în mai multe chipuri, unind învă­țătura cu fapta. Purtând grijă și de trup și de suflet, arăta că este Însuși Creatorul întregii ființe omenești și închidea astfel gurile cele nerușinate ale ereticilor. Pentru aceasta Se îngrijea și de trup și de suflet, vindecând când pe unul, când pe altul” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia a XV‑a la Matei”, I, în: Scrieri III. Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, 1994, p. 173).

Învățătura duhovnicească și minunile

Multe persoane bolnave așteaptă ca Dumnezeu să facă o minune cu ele, însă nu sunt suficient de realiste încât să se privească sincer și să‑și dea seama că, dacă s‑ar însănătoși complet, s‑ar întoarce la viețuirea păcătoasă pe care o aveau îna­inte de a se îmbolnăvi. De altfel, orice minune a Mântuitorului, după cum evidențiază Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost însoțită de povățuiri și îndemnuri adresate direct bolnavilor de a se apropia de cunoașterea lui Dumnezeu, de a părăsi viața păcătoasă pe care o duceau, de a trăi așa cum se cuvine viața spirituală. „«Au mers după El mulțimi multe și i‑a vindecat pe ei» (Matei 19, 2). Hristos nu învăța continuu cu cuvântul, dar nici nu făcea necontenit minuni, ci făcea când una, când alta, spre a‑i mântui în felurite chipuri pe cei care stăteau lângă El și Îl urmau. Pe temeiul minunilor arăta vrednice de credință învățăturile Sale, iar pe temeiul învățăturii cuvintelor Sale mărea folosul minunilor. Lucra așa pentru a‑i călăuzi la cunoașterea lui Dumnezeu. Uită‑mi‑te și la aceea că evan­ghe­liștii amintesc de popoare întregi printr‑un singur cuvânt și nu spun numele fiecăruia din cei vindecați. Evan­gheliștii nu spun că a vindecat pe cutare și pe cutare, ci că a vindecat mulți, învățându‑ne să nu ne mândrim. Hristos a vindecat făcând bine celor vindecați; iar prin ei, multor altora. Vindecarea acestora a fost pentru alții temei de cunoaștere a lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia a LXII‑a la Matei”, I, în: Scrieri III..., p. 715).

Așadar, persoanele bolnave trebuie îndemnate să‑și deschidă sufletul, să se mărturisească preotului și să primească, apoi, în măsura în care nu au păcate opritoare, Sfânta Euharistie. După aceea, trebuie să încerce să‑și schimbe viața, să se roage mai des și să mediteze la cuvintele îndumnezeitoare ale Sfintei Scripturi și să le facă atât bine cât le este cu putință tuturor celor apropiați, iertând din toată inima orice neputință a celor din jur în îngrijirea lor. Astfel, se vor asemăna cu adevărat lui Hristos și îi vor ajuta pe cei din jur să accepte să împartă cu ei această povară a bolii. Însă dacă bolnavul continuă să vorbească urât, să fie veșnic nemulțumit și să se izoleze de cei din jur, să‑L blameze pe Dumnezeu pentru neputința sa și să refuze orice apropiere de preot și de Sfintele Taine, atunci, desi­gur, lucrurile se vor înrăutăți.