„Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură“

A reprezenta un model pentru cei din jur nu este niciodată facil. Pe de o parte, mândria şi ipocrizia te atacă interior, pe de altă parte, intervin stresul şi teama de a nu face greşeli care să-i smintească sau să-i rănească pe ceilalţi. Aceasta este viaţa păstorului de suflete dacă el doreşte să împlinească şi practic cuvintele pe care le predică neîncetat. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura“ (I Timotei 5, 17).

Sfântul Apostol Pavel ne oferă o descriere amplă a virtuţilor şi caracteristicilor pe care trebuie să le aibă cel care doreşte să devină episcop: „Vrednic de crezare este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului“ (I Timotei 3, 1-7). Din acest fragment reiese, în primul rând, că teologul care doreşte hirotonia, fie ca episcop, fie ca preot sau diacon, poate să aducă bun rod dacă pune în practică aşa cum se cuvine acest gând, nu din dorinţa de a câştiga sume mari de bani sau de a fi slăvit de oameni. Un alt aspect care reiese din textul amintit este că, în primele veacuri, episcopii puteau avea familie, fapt care s-a schimbat ulterior în secolele IV-V, atunci când s-a stabilit foarte clar că numai preoţii şi diaconii pot fi căsătoriţi. În ceea ce priveşte virtuţile pe care un candidat la un scaun de episcop trebuie să le aibă, am dori să insistăm aici numai asupra câtorva pe care nu le-am discutat în materialul anterior dedicat primei Epistole către Timotei.

Astfel, ni se spune că acesta trebuie să fie: „veghetor“, „înţelept“, „cuviincios“, „iubitor de străini“, „destoinic să înveţe pe alţii“, „neagonisitor de câştig urât“. Candidatul trebuie să fie „veghetor“ deoarece are nevoie de mult discernământ în ceea ce priveşte judecarea propriilor gânduri şi a celor care îi sunt descoperite de cei pe care îi spovedeşte. De asemenea, se cuvine să fie „înţelept“, pentru că sunt multe situaţii care cer o capacitate mare de înţelegere şi versatilitate - nu într-un sens diplomatic, ci, mai degrabă, în sensul de a se putea pune cu uşurinţă în situaţia celuilalt şi de a găsi medicamentul duhovnicesc potrivit pentru boala acestuia. Nu se poate să nu fie şi „cuviincios“, pentru că, aşa cum observa părintele Nicolae Steinhardt, cei care nu pot iubi prea intens trebuie măcar să fie politicoşi. „Iubirea de străini“ se referă la posibilitatea de a-i ajuta pe cei care se află în nevoie, indiferent de starea lor sufletească sau materială, în timp ce „destoinicia de a-i învăţa pe ceilalţi“ nu se referă doar la o capacitate oratorică, ci şi la modalitatea de a pune în practică poruncile evanghelice, pentru a reprezenta un model nu doar prin discurs, ci şi prin faptă. „Neagonisirea de câştig urât“ se referă la toate acele situaţii în care se primesc foloase necuvenite pentru diverse servicii, fie acestea liturgice sau nu, un fapt de care episcopul trebuie să se ferească, la fel cum trebuie să o facă preotul şi diaconul.

Învăţătura şi practica creştină

În continuare, Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe ucenicul său: „Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă“ (I Timotei 4, 13-16). Pasajul-cheie de aici este „ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură“. Astfel, păstorul de suflete trebuie să îmbine armonios atât cunoaşterea de sine, prin adâncirea în conlucrarea tot mai deplină cu harul pe care l a primit la hirotonie, cât şi studiul constant al Sfintei Scripturi, al scrierilor patristice şi al altor opere ziditoare sufleteşte pe care este dator să îl lucreze zilnic. Un păstor de suflete care îşi doreşte să sporească duhovniceşte şi să îi ajute şi pe credincioşii săi să o facă trebuie să respecte el însuşi un canon de rugăciune şi de citiri duhovniceşti. În caz contrar, mintea sa va fi dedicată exclusiv treburilor administrative sau unor activităţi cu totul neconforme cu slujirea sa pastorală. Aşa cum spune un proverb popular: „Diavolul găseşte ocupaţie mâinilor leneşe“. Cel care învaţă poruncile lui Dumnezeu, care se roagă constant şi lucrează şi cu fapta virtuţile creştine, este cu adevărat un model pentru ceilalţi şi va fi urmat din toate punctele de vedere, deoarece fiecare om va avea ceva de învăţat de la el. Însă cel care nu ia aminte la sine, ci doar la bogăţie, slavă deşartă şi lăcomie şi, după ce şi-a încheiat studiile, refuză cu obstinaţie să mai citească alte cărţi, atât pentru a spori spiritual, cât şi pentru a adânci cele învăţate, nu face nimic altceva decât să surpe tot mai mult propriul suflet. Cum ar putea el să împlinească sfaturile date în continuare de Sfântul Apostol Pavel: „Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori. Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce, în faţa lui Ponţiu Pilat, a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Timotei 6, 11-14).

Pentru a ne lupta până la capăt şi a cuceri viaţa veşnică nu avem nevoie de multe reuşite materiale, de o carieră strălucitoare, de bogăţie sau de laudele celor din jur. Avem nevoie în primul rând să nu flămânzim sufleteşte - adică să ne hrănim constant mintea cu textele scripturistice, patristice şi liturgice. De asemenea, avem nevoie de o viaţă vie, în care să căutăm să lucrăm virtuţile în locul păcatelor. Totodată, se impune să păstrăm, ca un fir roşu în viaţa cotidiană, poruncile Mântuitorului şi, mai presus de toate, porunca iubirii, pentru a nu uita cine suntem şi a ne „realiza“ cu adevărat sufleteşte ca persoane vii şi bineplăcute lui Dumnezeu. Se înţelege de la sine că toate aspectele menţionate anterior trebuie să facă parte şi din viaţa păstorului de suflete, dar la el se mai adaugă ceva: „buna mărturie în faţa multor martori“. Alături de Hristos la Judecata finală vor sta şi toţi credincioşii. Aceştia vor spune despre păstorul lor dacă i-a ajutat cu adevărat sau nu. Ce va fi oare atunci?