Icoana, mărturie a Împărăției lui Dumnezeu în lume

Ceea ce cuvântul comunică prin auz, icoana o arată în chip tăcut, prin reprezentare. Conţinutul şi mesajul icoanei ortodoxe mărturisesc, pe de o parte, adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, iar pe de altă parte, adevărul că omul poate ajunge la înfiere şi îndumnezeire prin harul dumnezeiesc. Despre semnificația acestei „ferestre către ceruri”, despre tehnica și materialele folosite, dar și despre meșterul care o realizează, ne-a vorbit pictorul bisericesc Alexandru Nicolau, membru în Comisia de pictură bisericească a ­Patriarhiei Române.

Înainte de toate, domnule profesor, v-aş ruga să ne conturaţi în câteva cuvinte ce înseamnă pentru dumneavoastră icoana.

Inițial icoana a însemnat pentru mine o provocare mai mult tehnică, fiind preocupat îndeosebi de linii și umbre, de cromatică. Conștientizarea mai adâncă a faptului că în icoană este reprezentată o persoană concretă a venit după o întâlnire cu părintele Sofian Boghiu, care la despărțire m-a sfătuit: „Să ai grijă să-i pictezi frumoși... Ca să nu se supere pe noi!”

Toți suntem fascinați de icoane, de scenele biblice din biserici, ne închinăm lor, dar le și admirăm din punct de vedere artistic, însă de puține ori ne punem întrebarea câtă trudă a depus cel care a realizat icoana. Ce calități trebuie să aibă un pictor de icoană bizantină, având în vedere că există o erminie clară a picturii? Cât este talent, câtă trudă şi câtă inspi­rație în realizarea unei icoane?

„Precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru!” (Ps. 122, 2) Atât de încordată să fie atenția iconarului la tradiția Bisericii.
Dacă asemănăm învățarea stilului în care Biserica a sintetizat modul ideal de a reda în icoană sfinții și istoria mântuirii cu învățarea unei limbi străine, putem înţelege un mod sănătos de a ne raporta la tradiție. Asta presupune că pentru a ne putea exprima poetic într-o limbă, e necesar să-i asimilăm temeinic regulile gramaticale și nu numai.

Talentul e definit și ca ușu­rință și bucurie de a face acel lucru pentru care suntem dăruiți, însă, în mod cert, fără lucrare, darul se irosește.
Înainte de a pune problema inspirației, realizarea icoanei presupune dobândirea/deprinderea meșteșugului.

Pentru a putea deveni artă, realizarea icoanei este un complex meșteșug care se deprinde cu destulă trudă și aproape întotdeauna prin ucenicie. Ascu­țimea minții și curăția iconarului ajută la dobândirea grabnică a meșteșugului și, cu siguranță, influențează și rezultatul final.

Tradiția, un diamant cu o infinitate de fațete

În România suntem obiș­nuiți cu stilul bizantin, care are o erminie de la care pictorul nu se poate abate. Cât poate să își pună pictorul amprenta personală în creația sa?

Și în acest domeniu se confirmă calea de mijloc, căci preocuparea pentru tehnică fără îngrijirea de suflet, cât și a crede că poți învăța un meșteșug doar prin insuflare de sus sunt extremele de care bine este să ne ferim. Ceea ce suntem noi se vede inevitabil în ceea ce facem.

În artă în general, opera artistică exprimă personalitatea artistului, dar în privința icoanei starea sufletească a pictorului poate lăsa o amprentă mai puternică. De aceea, în Biserică, avem tradiția, de care ne ținem pentru a nu amesteca în mesajul mântuitor neputințele noastre. Fără rugăciune omul pune calitățile sale în slujba propriului egoism, a propriei imagini, iar rezultatul nu poate fi ziditor.

Dintr-o bună cunoaștere a tradiției putem desluși elementele comune întregii istorii a picturii bisericești, dar și flexibilitatea și libertatea pe care aceasta o oferă. Sfântul Andrei Rubliov a strălucit fără să iasă din tradiție, ci șlefuind încă o fațetă a acestui diamant.

Sfinții Părinți ai Bisericii vorbeau de un anumit ritual înainte de realizarea unei icoane. De post, rugăciune și abia apoi de realizarea icoanei. Cum respectă astăzi pictorii aceste recomandări și cât de importante sunt ele?
Această întrebare ni se pune adesea mai ales datorită răspândirii istorioarei despre modul de realizare a Prodromiței. Și știu că același „protocol” a fost respectat, nu demult, la realizarea copiei după această icoană, care a mers la Schitul Prodromu când s-au împlinit cei 150 de ani de la minunea petrecută cu pictarea ei.
Ceea ce nu se ia în calcul este faptul că noi pictăm aproape tot timpul. Și atunci ținem și noi, ca și preoții, posturile și sărbătorile rânduite și ceva mai multă grijă atunci când avem de pictat un portret de importanță deosebită.
Un alt fel de post, poate chiar mai important, se cere însă iconarului de astăzi - postirea de prea multele imagini și emoții ale televizualului care agresează întreaga noastră viață. Nu poți da mărturie de Împărăția lui Dumnezeu dacă ești impregnat de toată agitația lumii.

Cât de mult a evoluat tehnica de lucru în timp? Se folosesc vopsele diferite, pensule sau alte stiluri?

Tehnica a evoluat destul de mult, astăzi având la îndemână mai mulți pigmenți și pensule de calitate foarte bună.

În ce privește panoul de lemn, folosirea traverselor trapezoidale de pe spatele icoanelor nu a putut fi înlocuită cu altceva.
La nivel de lianți, de asemenea, gălbenușul de ou oferă o peliculă inegalată ca textură. În general, se poate spune că sunt nişte sendvișuri de materiale compatibile, ca și în construcții, cele vechi, naturale, împreună. Cele noi cu cele noi.

Dacă ne interesează durabilitatea unei lucrări (pictura unei biserici de exemplu), ce tehnică și ce materiale ar trebui folosite?
Cel mai durabil, dar și cel mai scump este mozaicul din piatră naturală și sticlă de murano.

În ordinea rezistenței urmează fresca, dacă e bine făcută. În bisericile noastre, datorită climei, tehnicile al secco, cu lianți organici, nu sunt întotdeauna recomandate. Ce trebuie menționat este că tehnica condiționează stilul, fiecare având valențe proprii.

Nu putem numi pictura renascentistă pictură bisericească

Cât de important este ca pictorii noștri să fie acre­ditați de o instituție precum Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române? Cât de importantă este această comisie?

Fiind socotită asemenea cu propovăduirea Evangheliei în adeverirea Învierii lui Hristos, pictura Bisericii nu poate fi făcută oricum și de oricine. Și atunci dorința de a supraveghea modul în care se pictează este legitimă. Deși funcționarea unui sistem poate avea mici anomalii, iar regulamentul poate fi îmbu­nă­tățit, am primit aprecieri pozitive din partea celorlalte țări or­todoxe care nu au această instituție. Existența unui for tutelar poate ajuta formarea unei conștiințe de breaslă, dar ajută și la rezolvarea eventualelor litigii.

De asemenea, fiind o activitate complexă care necesită cunoștinţe din mai multe domenii (măiestrie artistică, istoria artei, teologie, arhitectură), formarea unui pictor bisericesc este un act de răspundere și necesită timp.

Ce părere aveți despre celelalte stiluri de pictură de biserică gen realist, renascentist, baroc (în afară de cel bizantin)? Reușesc să transmită acea stare de liniște, de taină?

N-aș putea numi pictura renascentistă sau barocă pictură de biserică pentru că, în general, în Renaștere, de fapt, autorii doar s-au folosit de temele biblice ca pretext pentru etalarea calităților proprii. Atunci a și apărut de fapt pictura de autor. Arta a reflectat întotdeauna mentalitatea sau filosofia civili­zației care a produs-o. Așadar, și în cazul acestei picturi ea reflectă învățătura catolicismului din acea vreme.

Vorbiți-ne despre etapele pictării unei icoane în tempera, ulei și a celor pe sticlă. Există o ordine care trebuie respectată?

Uleiul nu e specific icoanei.
Când analizăm tehnica icoanei constatăm, în primul rând, că toate regnurile creației se adună și participă la slăvirea lui Dumnezeu prin icoană. Astfel, regnul mineral este prezent prin creta sau ipsosul din grund și prin pigmenții minerali; regnul vegetal este prezent prin lemn, pânză și rășinile din verni; regnul animal prin colagenul din grund și prin emulsia din gălbe­nuș de ou. Și toate acestea se structurează sub semnul Sfintei Cruci, căci fiecare strat este aplicat în cruce.

Ordinea în care se aplică culorile și se pictează este similară cu ordinea creației. Începem cu cerul și pământul și cele de pe ele, apoi ajungem la om. Culoarea de fond specifică pentru piele este culoarea lutului (măsliniu sau umbră naturală), iar pe aceasta se plămădește încet fața aplicând umbrele și luminând treptat cu carnație „ridicăturile feței”. Portretul capătă „suflare de viață” atunci când aplicăm lumina ochilor. În general fondurile sunt mai închise, iar detalierea formelor se realizează cu culori deschise, adică prin aplicarea luminilor.