Icoana, reflecție concretă a teologiei

Prin icoană, cel credincios se deschide tainei Celui Ce S-a întrupat, învață „limba” Cerului, participă încă de acum la viața înveșnicită a sfinților lui Dumnezeu, pregustă fericirea care nu va păli nicicând, își plânge necazul, își varsă grija și povara zilei în fața Celui Ce stăpânește toate și a prietenilor Lui adevărați. Această oglindă a veșniciei dumnezeiești face să rodească în fiecare frica ce vine din dragostea de Dumnezeu, cinstirea celor cu adevărat drepți, și urmarea lor pe calea cea strâmtă a sfințeniei.

Dacă Hristos este „chipul desăvârșit al Tatălui”, și omul, zidit „după chipul lui Dumnezeu”, își recapătă adevărata lui fire, frumusețea sa inițială, doar devenind „icoană a lui Hristos”, atunci trebuie să vedem în icoană ceva mai mult decât „o limbă”, decât un simplu mijloc de expresie.

Iconicitatea se găsește și în profunzime, nu doar în metodă, în înfățișarea lucrurilor sau în formularea adevărurilor teologice. Această iconicitate constituie nivelul, orizontul și firea lăuntrică a realităților teologice. Icoana este „adevărul lucrurilor”, „îndreptarul credinței” care înlocuiește idolii neînsuflețiți ai rațiunii, incomoda și rigida idee filosofică a ființei cu blândețea, lumina neapusă și vioiciunea prezenței.

Atât în lucrarea iconomiei dumnezeiești, cât și în taina înfăptuirii mântuirii, icoana devine o „categorie” decisivă pentru viziunea ortodoxă. [...]

Tema principală în Ortodoxie este exact aceasta: transfigurarea creatului, restaurarea chipului întunecat, participarea la frumusețea și slava Fiului Celui Unuia-Născut, care este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15). Această stăruință lăuntrică, această continuitate și fidelitate a Ortodoxiei față de acest „semn” al icoanei, care se dezvăluie în accentul care oferă și interpretează bogăția mărturiilor date de martiri, în adevărul dogmei, în manifestarea ethosului și a practicării credinței, în arta închinării, precum și în modul viețuirii și al simțirii popoarelor ortodoxe, marchează într-un mod indelebil particularitatea caracterului ortodox. Nu este o coincidență faptul că victoria finală a credinței ortodoxe este legată de restaurarea cultului icoanelor.

Icoana, oglinda frumuseții lui Dumnezeu

Astfel, în Ortodoxie icoana nu este doar o simplă cale estetică și o metodă practică în abordarea tainei credinței. Icoanele nu sunt simple cărți dedicate celor care nu știu să citească, astfel încât cei educați să nu aibă nevoie de ele. Pe toți îi învață, nu pentru că îi informează, ci pentru că pe toți îi îndrumă către cer. Nu sunt frumoase ca opere de artă, ci pentru că ne dezvăluie realitatea inaccesibilă ochilor trupești, frumusețea cea de nepătruns, a Celui Care este „mai frumos cu chipul decât toți muritorii” (fragment din strofa a noua a primei stări a Prohodului Domnului).

În ceea ce o privește pe Născătoarea de Dumnezeu, faptul că „toată slava fiicei Împăratului este înăuntru”, este valabil și pentru cea mai umilă și mai inestetică icoană. „Negrăita lumină a virtuților Tale, Hristoase, cine o va spune?” Iconografia ortodoxă se angajează să povestească tocmai această istorisire, câștigându-și astfel importanța de „semn” al realității către care ne trimite. „Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea” (Sfântul Vasile cel Mare). Exact această reducere, această trecere, devine, ca o altă taină pascală, cheia înțelegerii adevărului său.

Cu alte cuvinte, în Ortodoxie axa nevoinței nu constituie interpretarea tainei, ci propria noastră trecere prin taină către „Pământul cel nou” (Apocalipsa 21).

Nu este vorba de cum să transferăm, să imprimăm și să circumscriem „suprafirescul”, „negrăitul” și „insesizabilul” în limitele și exprimarea din interiorul acestei lumi, ci de cum să nu devenim „neascultători cereștii arătări” (Fapte 26, 19), potrivit cuvântului Apostolului Pavel, și astfel să ne deschidem ochii către „lumina necreată”, către cea pe care „ochiul nu a văzut-o”, pentru a înfăptui „intrarea cea mare”, închipuindu-i pe heruvimi. Credincioasă adevărului fundamental că „El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8, 9), Ortodoxia nu ne învață prin icoană cum să-L ținem pe Acesta în sărăcia noastră, ci cum să ne ridicăm noi la bogăția Lui. Această izbândă ortodoxă s-a realizat pentru că icoana este trecere, este Paște, nu ca operă de artă sau ca limbă vorbită, ci ca „semn”, ca „limbă comună”, ca revărsare de slavă, care îl învăluie pe cel care o vede și o îmbrățișează, introducându-l în subiectul ei, în evenimentul pe care-l reprezintă, ca părtaș și pelerin.

Este ceva care ne amintește de scena cu păstorii de la Nașterea Domnului, unde „slava Domnului a strălucit împrejurul lor” (Luca 2, 9), sau potrivit mărturiei Apostolului Ioan: „Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).

Cum se propovăduiește Dumnezeu prin icoană?

Icoana în Ortodoxie nu este doar un obiect de artă și de estetică, ci limba ei cea mai naturală și mai sigură, căci ea devine atitudine și mod de viață, stil și etos, dimensiune esențială a adevărului ei, punct vital al propovăduirii și teologiei sale, constituind probabil punctul cel mai intim al ființei sale. Iată ce dezvăluie temele și duhul vieții și al gândirii ei: Învierea, Transfigurarea, Hristos ca icoană și strălucire a Tatălui, omul ca și chip al lui Dumnezeu, sfinții ca icoane ale lui Hristos, Biserica ca icoană a Sfintei Treimi, Liturghia, monahismul ortodox cu vederea luminii necreate; toate ascund în ele tema icoanei. Toate acestea nu există și nu viețuiesc în sine, ci ca pasaj, ca și coborâre, ca trecere, ca Paști. Fiecare se găsește pe sine în interiorul celuilalt, potrivit cuvintelor Domnului: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Oricare dintre ele nu se oprește asupra ei înseși, ci trimite și se îndreaptă către prototip. Această trecere este esența adevărului icoanei, ca și al Ortodoxiei.

Este temelia fundamentală a înseși existenței și kerigmei sale. Utilizând un alt limbaj (spre exemplu cel al ontologiei filosofice) și vorbind în afara orizontului și nivelului adevărului icoanei, ne hazardăm sau riscăm să închidem „noua creație” în „burdufuri vechi”, să supunem singura „ființă veșnic neschimbătoare” în „non-ființe”, în cele desființate ale acestei lumi. Undeva pe aici pare să înceapă căderea, căderea atât a vieții, cât și a teologiei noastre. Căci Aceluia Care „S-a arătat în alt chip” (Marcu 16, 12), fie celor care mergeau la țarină, fie pe Tabor, fie în foișor, I se potrivește nimic mai puțin decât „o limbă nouă și neobișnuită”.

De aceea, revenind de fiecare dată și în orice fel la iconografia ortodoxă, ne reîntoarcem oarecum la „casa Tatălui”, la rădăcinile noastre, la Ortodoxie. Cum poate această întoarcere să devină autentică? De ce nu, iarăși prin icoană, prin închinare? Descoperind „cu sărăcia pe cele bogate”, închinându-ne nu de formă, „cu buzele”, ci făcând din cinstirea icoanelor convingere și etos, mod de existență și lucrare a vieții, ca simpli credincioși, artiști, păstori, sau teologi, „cerând iertare greșelilor noastre”. (Iacob Mainas, „Limba comună a icoanelor”, în revista Synaxi; traducere și adaptare din limba neogreacă de Ionuț Aurelian Marinescu)