Icoana Rusaliilor, portretul nașterii Bisericii

Icoana ortodoxă am putea spune că este un „instantaneu” al veșniciei întrupate, este imaginea peste veacuri a Dumnezeului Întrupat, Răstignit și Înviat pentru mântuirea noastră și, prin El, a multor asceți și oameni iubitori ai Treimii, dar și a numeroase evenimente majore din istoria iconomiei dumnezeiești. După Înviere și Înălțare, Cincizecimea deschide cărarea cea anevoioasă a propovăduirii lui Hristos în lume, iar imaginea momentului Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli dăinuie până astăzi în bogata compoziție iconografică a acestui mare praznic. Acum, creștinii adunați spre împărtășire văd în icoană o „fereastră spre absolut”, așa cum frumos o definea într-un titlu de carte chiar pr. prof. dr. Michel Quenot, iconolog deja bine-cunoscut în lumea ortodoxă, cu care am purtat un dialog despre semnificațiile elementelor iconografice ale Cincizecimii.

Părinte profesor, deși în majoritatea icoanelor praznicului Pogorârii Duhului Sfânt, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu este reprezentată, în unele ea ocupă un loc central, apărând așezată pe un tron în mijlocul Sfinților Apostoli și chiar puțin mai sus decât ei. Care este rostul acestei ultime compoziții iconografice?

Există într-adevăr câteva icoane ale Cincizecimii în care se află Maica Domnului. Îmi amintesc că acum câțiva ani am primit un telefon din partea unei doamne, care îmi cerea, pentru o revistă, o icoană a Cincizecimii, însă neapărat una cu Maica Domnului în centru. I-am spus că în Tradiția ortodoxă Maica Domnului nu apare în această icoană. Ea era prezentă fără nici o îndoială în ziua Pogorârii Duhului Sfânt alături de Sfinții Apostoli, însă nu este reprezentată în această icoană pentru simplul motiv că aici nu este vorba despre o icoană a Maicii Domnului, ci despre o icoană care insistă asupra Pogorârii Duhului Sfânt, vrând să sublinieze faptul că Mântuitorul Iisus Hristos se află acolo, în mijlocul Sfinților Apostoli, prin acel spațiu care îi este rezervat, care este lăsat liber între ei.

Cât privește icoana, există mai multe reprezentări. Uneori vedem o limbă de foc deasupra fiecărui Apostol, fiecare dintre ei privind în altă direcție. Limba de foc trimite către darul Duhului Sfânt, pe care fiecare îl primește, iar privirea fiecăruia în altă direcție sub­liniază faptul că va avea o misiune diferită, urmând să fie trimis în locuri diferite, cu aceeași misiune, bineînțeles; misiunea de a încreștina culturile adaptându-se totodată lor.

Cincizecimea și bătrânul împărat

În registrul de jos al icoanei se află un personaj misterios, un bătrân îmbrăcat în veșminte împărătești. Care este sensul tainic al acestui personaj ținut parcă în captivitate?

Importantă în această icoană este și grota de jos, în care găsim un bătrân purtând o coroană și ținând în mâini o pânză pe care se află 12 suluri de pergament. Acest bătrân se numește „Cosmos”. Este o imagine simbolică, el reprezintă universul. Este rege pentru că universul, creația lui Dumnezeu, este bun și frumos. Din păcate, el se află într-o grotă. Am putea spune chiar că el se află într-o temniță, într-un loc întunecos. De ce acolo? Deoarece căderea omului a generat într-un fel degradarea creației. Creația este de natură impersonală, dar ea participă la condiția omului. Rămâne în responsabilitatea omului de a antrena universul în procesul de transfigurare. Dacă omul se transfigurează prin Duhul Sfânt, el va transfigura în jurul său spațiul. Căderea lui a introdus însă moartea și entropia atât în propria lui viață, cât și în viața întregului univers, generând o ruptură a acestei armonii. Din acel moment, animalele devin ostile față de om, iar plantele și celelalte vor fi supuse procesului degradării și morții. Acest rege este însuși cosmosul, care este într-un fel înlănțuit și se află, și el, în așteptarea eliberării sale. Cele 12 suluri de pergament reprezintă învățătura Apostolilor, Cuvântul lui Dumnezeu, învățătura evanghelică, transmisă lumii prin intermediul slujirii Apostolilor.

Care sunt, în linii mari, diferențele de reprezentare iconografică dintre Orient și Occident în ceea ce privește icoana Cincizecimii?

Duhul Sfânt a fost dat uitării în Occident. Îmi amintesc de imigrația rusă de la Paris și de faptul că, atunci când se vorbea în Occident despre ortodocși, se spunea: „Ortodocșii sunt Biserica Duhului Sfânt”. Mai ales Bulgakov sublinia acest lucru. Într-adevăr, Sfântul Duh are o așa de mare importanță pentru noi, încât toate rugăciunile noastre încep cu „Împărate ceresc...”; Duhul Sfânt este omniprezent în toate manifestările noastre liturgice; prin El se prefac Cinstitele Daruri la Sfânta Liturghie. El este omniprezent în întreaga noastră viață liturgică, în viața noastră de creștini, pe când în Occident, Sfântul Duh, „marele uitat”, este lăsat deoparte, nemaiavându-se conștiința acestei bogății, a acestei puteri, a acestei dinamici care mută munții, care ne schimbă pe fiecare dintre noi. Pentru mine este una dintre diferențele fundamentale dintre Ortodoxie și celelalte confesiuni creștine. Dacă iau Ortodoxia și lumea catolică, una dintre marile diferențe este această legătură a Ortodoxiei cu Duhul Sfânt. Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi păstrat această legătură cu Duhul Sfânt, situația ar fi fost cu totul alta.

Biserica Romano-Catolică a făcut însă un mare efort de epurare a imaginilor, debarasându-se de foarte multe imagini pietiste, care abundau odinioară. Este un punct pozitiv. Mi se întâmplă însă de multe ori să mă simt jenat de faptul că, în timp ce Biserica Romano-Catolică încearcă să se debaraseze de acestea, găsesc adesea la ortodocși acest tip de imagini, care ar trebui să nu mai existe. Este într-un fel absurd ce se întâmplă: pe de o parte, îi acuzăm pe catolici că au astfel de imagini, în timp ce ei încearcă să le scoată, iar noi ajungem uneori să etalăm ostentativ acest tip de imagini pe care n-ar trebui să le avem. Ar fi mai bine așadar să măturăm mai degrabă în fața porții noastre, să examinăm ceea ce facem la noi acasă, fără a încerca să justificăm prezența acestui tip de imagini în altă parte.

La acest nivel avem o mare responsabilitate. Noi nu suntem deținătorii icoanei! Icoana nu ne aparține doar nouă, ortodocșilor. Noi suntem doar păzitorii icoanei. Căci, la început, icoana era bunul comun al tuturor creștinilor, din Orient și din Occident. Icoana a avut locul ei în Occident secole de-a rândul. Ea a fost uitată, lăsată deoparte, însă făcea parte din această Tradiție. Iar când ceilalți s-au îndepărtat de icoană, ortodocșii, care au continuat această traiectorie, au devenit păzitorii icoanei. În calitate de protectori, noi suntem păstrătorii unui tezaur pe care trebuie să încercăm să-l conservăm intact, pentru a-l transmite mai departe, la timpul potrivit, celor care vor dori să-l regăsească. Avem o datorie și, totodată, o exigență și o responsabilitate față de ceilalți creștini. Aici, Ortodoxia va da o mărturie! Prima mărturie a Ortodoxiei se face, după părerea mea, prin intermediul icoanelor, căci icoana este calea împărătească spre descoperirea vieții creștine, spre ceea ce este viața în Hristos, spre această întâlnire cu Hristos, care S-a întrupat tocmai pentru a ne ajuta să mergem la Tatăl, El Însuși spunând: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).