Iconomia Fiului Lui Dumnezeu

Tâlcuirea la Crezul niceo-constantinopolitan notată de Fericitul Augustin nu a fost una dintre cele mai cunoscute opere ale sale. În ciuda acestui fapt, trebuie să admitem că este unul dintre cele mai bune comentarii la Crez scrise vreodată. Deşi tâlcuirile la rugăciunea "Tatăl nostru" scrise de Origen sau Sfântul Maxim Mărturisitorul sunt destul de citite şi utilizate, comentariile la Crez nu s-au bucurat de aceeaşi atenţie.

Acest lucru s-a întâmplat probabil pentru că textul Crezului a fost introdus în Liturghie la începutul secolului al VI-lea în Antiohia. Comentariile lui Rufin de Aquileia şi ale Fericitului Augustin fuseseră anterioare cu un secol şi căzuseră deja în uitare.

Necesitatea interpretării Crezului

În cursul materialului anterior am început să analizăm tratatul Despre credinţă şi Crez, notat de Fericitul Augustin. Am observat atunci că interpretarea Crezului este considerată necesară din două motive. În primul rând pentru a se demonstra universalitatea credinţei şi în al doilea rând pentru a se evita opiniile eretice care pot fi formulate cu privire la conţinutul Crezului. Un al treilea motiv, neprecizat direct de Fericitul Augustin, dar care se desprinde din tratatul său, este acela că interpretarea corectă a învăţăturii de credinţă duce la întărirea propriei credinţe şi la conştientizarea adâncimii acesteia. În cursul tratatului Despre credinţă şi Crez pot fi identificate două teme principale asupra cărora Fericitul Augustin îşi îndreaptă atenţia. În primul rând, el se concentrează asupra interpretării lucrării mântuitoare a lui Hristos, detaliind cu precizie fiecare etapă a acesteia. După aceea, comentariul este centrat pe lucrarea Duhului Sfânt, importanţa Bisericii şi realitatea învierii trupurilor. În materialul actual ne vom concentra primordial asupra primei teme majore a comentariului Crezului efectuat de Fericitul Augustin.

Întruparea Domnului

"Dar pentru că, aşa cum am spus, înţelepciunea neschimbătoare a lui Dumnezeu Şi-a asumat natura noastră schimbătoare, prin iconomia temporală îndeplinită din bunătatea lui Dumnezeu pentru mântuirea şi restaurarea noastră, adăugăm la cele de dinainte credinţa în faptele săvârşite în timp pentru mântuirea noastră şi credem în Fiul lui Dumnezeu Care S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Într-adevăr, prin darul lui Dumnezeu, adică prin Duhul Sfânt, am fost milostiviţi cu o atât de mare smerenie din partea Dumnezeului Preaînalt, încât El a binevoit să-Şi asume întreaga natură umană în pântecele Fecioarei, să sălăşluiască în trupul Maicii Sale şi, părăsindu-l, să-l lase neatins" (Despre credinţă şi Crez, trad. Bogdan şi Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, pp. 40-41). Întruparea lui Dumnezeu a fost un act de smerenie, prin care El a asumat în propriul Său ipostas natura umană. Îndeplinind acest lucru, Hristos nu a luat un trup aparent, şi nici nu s-a transformat într-un simplu om. El a rămas în acelaşi timp Dumnezeu şi om. Ferindu-se de erezia lui Apolinarie din Laodiceea, care afirma că Hristos a preluat doar un trup neînsufleţit, Fericitul Augustin declară: "Căci, din moment ce această asumare s-a împlinit pentru mântuirea noastră, trebuie să fim atenţi ca nu cumva să credem că o parte sau alta a fiinţei noastre nu a fost cuprinsă în această asumare, pentru că atunci nu ar mai fi cuprinsă nici în iconomia mântuirii" (Despre credinţă şi Crez, trad. Bogdan şi Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 41).

Patimile, îngroparea şi Învierea

"Dar smerenia Domnului nostru era mică dacă doar S-ar fi născut pentru noi; de aceea, El a binevoit să moară pentru cei muritori. (...) Credem, deci, în Cel Care, sub Ponţiu Pilat, a fost răstignit şi îngropat. Trebuia, deci, să se adauge şi numele judecătorului pentru a se cunoaşte vremea în care a trăit. Prin credinţa în îngroparea Sa, ne amintim de mormântul nou care aduce mărturie despre Învierea Sa pentru o nouă viaţă, aşa cum făcuse, în privinţa naşterii Sale, pântecele Fecioarei. Căci după cum în acel mormânt nici un alt mort n-a fost îngropat, nici înainte şi nici după, nici în pântecele Fecioarei, nici o altă fiinţă muritoare nu a fost zămislită, nici înainte şi nici după" (p.47). După naşterea minunată din Fecioară şi vieţuirea pe pământ, este momentul să trecem la Patimile Mântuitorului. Astfel, Fericitul Augustin consideră că menţionarea lui Ponţiu Pilat este o adăugire cronologică necesară pentru a determina vremea în care Hristos a trăit. Îngroparea şi mormântul Mântuitorului sunt puse în relaţie cu naşterea Sa minunată. Aici se face o analogie interesantă, pentru că mormântul este dătător de viaţă şi pare că reprezintă un loc de naştere, şi nu unul de îngropare pentru noi. Hristos ne-a adus la o nouă existenţă, dăruindu-ne viaţa veşnică. Astfel, se anticipează momentul culminant al Învierii din morţi. "Credem, de asemenea, că a înviat din morţi a treia zi, fiind prin aceasta Cel dintâi născut pentru fraţii care aveau să-l urmeze şi pe care i-a chemat să devină fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, milostivindu-Se ca ei să fie împreună-părtaşi şi moştenitori cu El" (pp. 47-48).

Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui

Fericitul Augustin se arată mirat de pretenţia păgânilor şi a ereticilor de a căuta posibilitatea fizică pentru ca trupul Mântuitorului să se afle în cer. El critică diversele concepţii care afirmau că trupul Mântuitorului s-a transformat în duh. Trupul lui Hristos nu S-a transformat în altceva, ci a fost transfigurat de energiile divine necreate izvorâte din Persoana Sa. De asemenea, Fericitul Augustin se declară supărat de discuţiile cârtitoare cu privire la trupul Domnului. "A ne întreba unde şi în ce mod se află în cer trupul Domnului este o curiozitate excesivă şi inutilă. Trebuie să credem doar că El este în ceruri, căci nu stă în putinţa slăbiciunii noastre să cerceteze tainele cerurilor, ci îi revine credinţei noastre să recunoască trupului Domnului demnitatea slăvită care I se cuvine" (pp. 49-50). Este clar că interpretarea Crezului nu se face pentru a ne satisface curiozitatea nemărginită, ci pentru a ne îmbogăţi credinţa. O altă problemă existentă în vremea Fericitului Augustin apăruse cu privire la şederea Fiului de-a dreapta Tatălui. Fericitul Augustin se vede silit să precizeze că acest aspect nu înseamnă că şi Tatăl are o formă umană sau că este limitat. De asemenea, nu trebuie să interpretăm cu îngustime acest pasaj din Crez, considerându-l în literă. "Trebuie să înţelegem "de-a dreapta lui Dumnezeu" în sensul fericirii supreme, care înseamnă dreptate, pace şi bucurie, aşa cum caprele sunt puse de-a stânga, adică în starea de nefericire, din cauza păcatelor, chinuri şi durere. Astfel, când ne referim la Dumnezeu, "a şedea" nu înseamnă o poziţie a trupului, ci puterea de a judeca, inseparabilă de măreţia Sa, răsplătind fiecăruia după merit, în vreme ce la Judecata de Apoi Fiul lui Dumnezeu Se va arăta oamenilor ca judecător al celor vii şi al celor morţi, cu o slavă de netăgăduit" (p. 51). Astfel, şederea de-a dreapta Tatălui anticipează acţiunea eshatologică de judecare a lumii de Fiul lui Dumnezeu.

Judecata de Apoi

"Credem şi că va veni din cer, la vremea potrivită, pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi. Astfel sunt numiţi, poate, drepţii şi păcătoşii; sau numele de "vii" este dat celor pe care îi va găsi pe pământ înainte ca ei să moară, iar cel de "morţi" celor care vor învia în ziua venirii Sale. Această iconomie temporală a Fiului lui Dumnezeu nu este asemenea Naşterii Sale ca Dumnezeu, ci a fost şi va fi. Căci Domnul nostru a fost pe pământ şi acum este în cer, şi va fi în slavă Judecătorul celor vii şi al celor morţi, pentru că va veni din cer aşa cum S-a înălţat la cer" (pp. 51-52). Hristos va judeca toţi viii şi morţii. El este cel care va decide în final care vor fi cei mântuiţi şi cei pedepsiţi. Vom observa în materialul următor cum tâlcuieşte Fericitul Augustin lucrarea Duhului Sfânt şi care sunt caracteristicile Bisericii. De asemenea, ne vom concentra din nou asupra unei detalieri legate de Învierea morţilor şi felul cum se va realiza acest lucru deosebit.

"Credem în Fiul lui Dumnezeu Care S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Într-adevăr, prin darul lui Dumnezeu, adică prin Duhul Sfânt, am fost milostiviţi cu o atât de mare smerenie din partea Dumnezeului Preaînalt, încât El a binevoit să-Şi asume întreaga natură umană în pântecele Fecioarei, să sălăşluiască în trupul Maicii Sale şi, părăsindu-l să-l lase neatins." (Fericitul Augustin)