Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Îi uneşte dragostea pentru slujirea Cuvântului
Sfântul Ioan Gură de Aur este fără îndoială cel mai mare predicator al Bisericii din Orient. El este în acelaşi timp şi unul dintre scriitorii a căror moştenire literară ajunsă până la noi este dintre cele mai importante. În Occident, numai Fericitul Augustin a lăsat o operă la fel de considerabilă. El a fost fără încetare citit, transcris, imitat, astfel încât posteritatea i‑a împrumutat multe opere apocrife: or, nu se împrumută opere decât oamenilor cu faimă. Astfel, în materie de predică, cei mai cunoscuţi în Biserica primului mileniu sunt Ioan şi Augustin.
„Tresalt de bucurie ca după o hrană când explic celorlalţi Scriptura”, mărturiseşte Sfântul Ioan Hristostom. Nici un Părinte al Bisericii n‑a comentat un asemenea mare număr de cărţi biblice ale Vechiului şi Noului Testament, cu excepţia lui Origen, care‑i depăşeşte ca volum de opere scrise atât pe Ioan, cât şi pe Augustin. Dar, spre deosebire de Origen, la Sfântul Ioan nu este vorba deloc de comentarii exegetice, ci de cuvântări rostite poporului din Antiohia şi Constantinopol. Opera hrisostomică ocupă 11 volume in quarto din Patrologia lui Migne. Aproape 700 de lucrări!
Comparativ, opera Fericitului Augustin ocupă, în aceeaşi colecţie patrologică, 16 volume in quarto, vol. 32‑47.
Totuşi, nu trebuie să uităm un fapt. Fericitul Augustin a început să predice ca preot din 391 și a continuat până la sfârşitul vieţii, petrecut la 28 august 430. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost hirotonit preot de Episcopul Flavian şi a primit misiunea de a predica în anul 386, lucru pe care l‑a săvârşit cât timp i s‑a permis, adică până în 404, când a fost exilat din Constantinopol în Armenia, la Cucusum.
Avem în faţă doi maeştri în arta oratoriei. Unul de educaţie greacă, deşi născut şi crescut în Antiohia Siriei (cultura clasică a primit‑o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, însuşindu‑şi valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp), altul cu pregătire latină, cu studii strălucite de retorică la Cartagina, capitala culturală a Africii de Nord.
Amândoi stăpâni pe principiile hermeneuticii Scripturii, ambii cunoscători ai genurilor literare ale cărţilor Noului şi Vechiului Testament, şi totuşi atât de diferiţi.
Ioan este exegetul apropiat textului grecesc, mai sensibil la nuanţele originalului decât oricine, aproape de un adevăr devenit viaţa şi experienţa sa. Pentru aceea propovăduirea lui ne atinge în adâncul fiinţei noastre.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost un orator incomparabil. Pentru un timp, se credea că elocvenţa lui Demostene a răsunat din nou în Antiohia şi Constantinopolul secolului al IV‑lea. Ceea ce i‑a adus celebritatea sa, posteritatea operei şi supranumele „Gură de Aur“. Şi oricât de redutabili ar fi fost cei de după el, nimeni nu a mai primit în istorie această titulatură.
Revenind la personalitatea lui Augustin, el a fost caracterizat astfel: doctor al Bisericii, contra donatiştilor, teolog al istoriei, contra păgânilor, campion al harului, împotriva pelagienilor.
„Nu aş înceta nicicând să propovăduiesc...”
Darul cuvântului, Ioan l‑a pus în slujba predicării, cea mai mare, mai slăvită şi admirabilă dintre toate slujirile sacerdotale. El defineşte oratorul creştin (şi aici se referă şi pretinde de la sine însuşi ceea ce spune), scoţând în evidenţă cele trei caracteristici subliniate şi de Apostolul Pavel: un zel fierbinte şi îndrăzneţ, un suflet pregătit să rabde tot, însoţit de inteligenţă şi înţelepciune.
Ioan nu este şi nu vrea să fie un cântăreţ, un muzician la modă care să fie aclamat, ci un păstor care converteşte. Puţin îl interesează aplauzele, care totuşi se întâmplau adesea, el voia să reformeze o conduită morală greşită. Iată pentru ce, ca şi Apostolul, Ioan predică cu timp şi fără timp. „Nu pentru că perseverez în greşeli din trecut aş înceta să vorbesc şi să previn atunci când apar pericole. De vreme ce izvoarele, fântânile şi fluviile continuă să se reverse şi să curgă, când nimeni nu vine să bea din ele, la fel trebuie să predicăm, chiar dacă nimeni nu pleacă urechea la spusele noastre. Nouă, care avem această sarcină de a sluji Cuvântului, Dumnezeu ne‑a impus să nu ne resemnăm niciodată în tăcere, fie că cineva ne ascultă, fie că nu. Eu îmi voi spune: nu ai reuşit să schimbi pe nimeni? Poate vei reuşi mâine sau poimâine sau în altă zi.”
Aşa gândea Arhiepiscopul Constantinopolului. Câtă grijă faţă de sufletul fiecărui om din biserica păstorită de el! Între Ioan şi comunitatea sa se simte un curent de simpatie, de împreună-simţire, există un fel de înţelegere ascunsă. Ceea ce provoacă o încredere reciprocă, până în punctul în care Ioan ajunge să vorbească publicului său despre starea lui de sănătate, despre bolile lui. Când îşi regăseşte audienţa, pentru Ioan e ca şi cum ar bea din apa care‑l întinereşte, o mărturiseşte chiar el.
„Două iubiri au zidit două cetăţi”
Dar să revenim şi pe meleagurile Africii, în Hipona, unde Episcopul Cartaginei îl face preot pe Augustin şi chiar arhiereu în 395. Teologul african este tranşant în discursul său. Şi pentru că nu degeaba a fost numit doctor amoris şi philosophum essentiae, el ţinteşte direct către cea mai mare virtute creştină, dobândirea dragostei. Exemplul cel mai concludent este pasajul care se află în lucrarea „De civitate Dei“, unde Augustin vrea să trasmită un mesaj simplu, acela că cea dintâi lucrare a iubirii este aceea de a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit: „Două iubiri au zidit două cetăţi: iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Una caută gloria în oameni; în timp ce pentru cealaltă cea mai mare slavă este mărturia conştiinţei lui Dumnezeu. Una îşi înalţă capul în gloria sa; cealaltă îi spune astfel Dumnezeului său: «Tu eşti slava mea şi Cel ce îmi înalţi capul meu». În ea principii şi cei care subjugă naţiuni sunt învinşi de pasiunea de a domina; în cealaltă, principii şi supuşii se ajută unii pe alţii din dragoste, primii prin conciliere, ceilalţi prin ascultare”.