Prevenţia este foarte importantă, pentru că este mai ieftin să preîntâmpini anumite afecţiuni decât să le tratezi. Iar costurile sunt cuantificabile nu doar în bani, ci şi în consum emoţional. La nivel de teorie, lucrurile par pe deplin înţelese, însă în practică ne lovim de obstacole care îngreunează acest demers al prevenţiei: lipsa educaţiei, a timpului, distanţa faţă de un centru medical, familii numeroase şi, de foarte multe ori, lipsa banilor. În astfel de cazuri intervine Fundaţia Medicală „Providenţa”, care, prin proiectele pe care le derulează, încearcă să vină în ajutorul celor care nu pot ajunge la medic.
Îmbolnăvirea regelui Ozia pentru înfumurarea lui
Printre regii menționați în scrierile Vechiului Testament regăsim atât pilde de oameni înțelepți - cum au fost David, Solomon sau Iezechia -, cât și exemple de persoane malefice, ca Amon, Manase sau Ieroboam. La mijloc, parcă suspendat între o viață încărcată de fapte bune și întunecatul și necuratul păcat al mândriei, se află istoria regelui Ozia, fiul lui Amasia.
Ozia, fiul regelui Amasia, a fost ales în locul tatălui său la frageda vârstă de șaisprezece ani. Amasia fusese un rege bun în perioada de început a îndelungatei sale domnii de douăzeci și nouă de ani, dar, în ultimii ani de cârmuire săvârșise câteva greșeli mari. Prima dintre acestea a constat într-o restaurare a idolatriei, deoarece, după ce învinsese în chip strălucit poporul edomit, s-a lăsat atras de zeii falși ai acestuia. Ulterior, a survenit și o a doua greșeală, care a constat în provocarea unui război îndelungat cu regatul Israel - Amasia era rege doar peste regatul lui Iuda -, război pe care l-a pierdut și care a dus la ruinarea împărăției sale. În cele din urmă, a sfârșit prin a fi ucis la fel cum se întâmplase și cu tatăl său înaintea sa - un asasinat i-a pus capăt îndelungatei sale domnii.
Astfel, Ozia a ajuns rege în locul lui Amasia și urma să aibă o domnie record de cincizeci și doi de ani. La fel ca tatăl său, în prima parte a domniei a avut un comportament onorabil și a făcut multe fapte bune. „Acesta a făcut lucruri care erau plăcute înaintea ochilor Domnului, întocmai așa cum făcuse și Amasia, tatăl său; căci el a alergat la Dumnezeu în zilele lui Zaharia, care îl învăța frica lui Dumnezeu și în timpul cât a alergat el la Domnul și Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine” (2 Cronici 26, 4-5). O serie de victorii împotriva filistenilor și arabilor, precum și tributurile plătite regatului său de către amoniți i-au sporit faima. Ce risipise Amasia, Ozia pusese la loc și viitorul suna promițător pentru tânărul rege. În plus, distrugerile și pagubele trăite de Ierusalim în vremea războiului neprielnic dus de tatăl său cu regele din Israel au fost rapid recuperate.
Construcțiile mergeau bine, armata devenise din nou puternică și stabilă, iar agricultura cunoștea o perioadă înfloritoare. Oștirea era mai numeroasă decât oricând și „a pregătit Ozia toată oastea, cu scuturi, sulițe, coifuri și platoșe, arcuri și pietre de praștie. Apoi a făcut în Ierusalim mașini, construite cu meșteșug, ca să le pună în turnuri și pe la colțurile zidurilor și să arunce cu ele săgeți și pietre mari. Și s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat și s-a făcut puternic” (2 Cronici 26, 14-15).
Mândria distruge tot
Dar când diavolul nu reușește să îl învingă pe om prin ispitirea spre păcat, atunci schimbă modalitatea de luptă și îl lovește în chip viclean tocmai prin faptele sale bune, determinându-l să se mândrească pentru tot ceea ce a făcut bine în decursul timpului. Ozia a pățit la fel și asta a atras asupra lui în cele din urmă cumplita boală a leprei. „Și când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; și a săvârșit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii” (2 Cronici 26, 16). Mândria l-a împins pe Ozia să ajungă la o nelegiuire mai mare decât oricare alta săvârșită până la el și după el. Pentru că tămâierea necuvenită cu foc străin adusese moartea a doi fii ai preotului Aaron - Nadab și Abiud - în vremurile de început ale preoției levitice (cf. Leviticul 10, 1-2); de asemenea, tămâierea necuvenită slujirii lor, întrucât nu erau preoți, adusese și moartea a două sute și cincizeci de bărbați din familia levitică a lui Core, care râvniseră în chip necuvenit la slujirea preotului Aaron (Numerii 16, 35-40). Nici măcar unul dintre regii din Israel sau Iuda nu îndrăznise, indiferent de idolatria lor fățișă sau ascunsă, să tămâieze jertfelnicul lui Dumnezeu în locul preoților. Fie că vorbim de Manase sau Amon, de Ieroboam sau Ohozia, aceștia se mulțumiseră numai să lase deoparte jertfelnicul lui Dumnezeu și să tămâieze jertfelnicele idolatre. Niciodată nu se erijaseră în preoți ai lui Dumnezeu, nici nu se amestecaseră în slujbele levitice. Slujeau direct ca idolatri, dar niciodată ca înlocuitori ai preoților din seminția lui Aaron. Ozia depășise orice limită dorind pentru sine preoția care nu-i aparținea nici ca slujire, nici ca moștenire în seminția sa.
Lovirea cu lepră
Intrarea impetuoasă a regelui Ozia cu cădelnița în mână la jertfelnicul lui Dumnezeu nu a trecut neobservată. „Dar după el a intrat și Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoți ai Domnului, oameni aleși, și s-au împotrivit regelui Ozia și i-au zis: «Nu ți-e dat ție, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoților, fiilor lui Aaron, care sunt sfințiți să tămâieze; ieși din locașul sfânt, căci ai făcut o fărădelege și nu-ți va fi deloc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu»” (2 Cronici 26, 17-18). Cuvintele lui Azaria au fost un ultim avertisment pe care Ozia l-a primit din partea lui Dumnezeu. Nedorind să asculte și devenind mânios din cauza acestor cuvinte care i se păreau că-l înfruntă și îi subminează autoritatea, Ozia a dorit să continue, dar, imediat, a fost lovit cu boala leprei de Cel Preaînalt.
„Ozia însă s-a supărat pe ei; și cum ținea în mâna lui cădelnița, ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în fața preoților, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii. Iar dacă s-au uitat la el cu luare-aminte Azaria arhiereul și toți preoții, iată el avea pe fruntea lui lepră. Și l-au silit să iasă de acolo; dar și el însuși s-a grăbit să iasă, căci îl lovise Domnul. Și a fost lepros regele Ozia până în ceasul morții lui; după aceea el a trăit ascuns într-o casă osebit, fiind oprit de a mai intra în templul Domnului. Iar îngrijirea peste casa regelui și cârmuirea poporului țării a ținut-o Iotam, fiul lui” (2 Cronici 26, 19-21).
În câteva minute, Ozia distrusese tot ceea ce construise într-un mod mai metodic și mai amplu decât o făcuse vreodată tatăl său, Amasia, în timpul domniei sale. Lepra îl izola nu doar de orice slujbă religioasă, ci și de exercitarea directă a funcțiilor sale regale. Probabil că Ozia a reușit în continuare să stabilească principalele direcții ale guvernării regatului prin sfătuirea fiului său, Iotam, dar este clar că atât puterea, cât și importanța domniei sale au fost restrânse semnificativ. De altfel, după ce a decedat, ni se spune că: „l-au înmormântat la un loc cu părinții lui în câmpul cu mormintele regilor, că ziceau: «El a fost lepros»” (2 Cronici 26, 23). În amintirea poporului se șterseseră toate faptele sale bune, mai rămăsese doar acest stigmat al înfricoșătoarei lepre care-l doborâse din tronul său înalt, aruncându-l într-o casă izolată, singuratică, unde își sfârșise zilele în chinuri și dureri. Așa cum lepra îi distruse trupul, mândria îi distrusese, totodată, orice realizare măreață împlinită înainte cu ajutorul lui Dumnezeu...