Imnografia bisericească și legătura omului cu Dumnezeu

În acest an avem ocazia să aprofundăm teologia muzicii bisericești, care, în fond, nu este altceva decât rugăciune cântată. Există o strânsă legătură între muzică și construc­ția dihotomică (trup și suflet) a omului. Așa cum muzica este formată din combinații de sunete aflate în armonie, care duce către Dumnezeu, Izvorul ordinii și armoniei prin excelență, la fel și omul este format dintr-un complex psihosomatic în care toate elementele funcționează într-o armonie și ordine divină. Această armonie din interiorul omului este, de fapt, o părticică din armonia divină, prezentă în primul rând în sânul Sfintei Treimi. Știm că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, aceasta face ca omul să tindă spre o legătură directă și permanentă cu Creatorul. Acest lucru determină ființa umană ca, „aici pe pământ, dorul sufletului după Dumnezeu să nu-și afle astâmpăr deplin decât numai în rugăciune”¹, convorbirea directă a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea poate fi rostită sau cântată. Rugăciunea cântată, mai ales în cadrul cultului, dobândește noi dimensiuni și valențe care o ajută să-și atingă mult mai repede scopul, acela de a vorbi cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu Sfinții. Atunci când credinciosul împleteș­te rugăciunea cu muzica, își poate concentra mai intens inima și mintea către Dumnezeu. Cele două forme de rugăciune, rostită și cântată, sunt într-o legătură inseparabilă mai ales în cultul divin public al Bisericii².

Cântarea bisericească este formată din două elemente: linie melodică (melos) și text sau imnografie bisericească. Aceste două componente ale cultului Bisericii Creștine sunt interdependente, fiind alcătuite și dezvoltându-se împreună, niciodată separat. Se cunoaște foarte bine că atât melosul, cât și textul liturgic sunt creații inspirate de Dumnezeu, ale oamenilor care L-au căutat pe Dumnezeu și au vrut să fie aproape de El. Rugăciunea cântată, numită cântare bisericească, izvorăște din setea după dumnezeire a omului, din dorința de a vorbi continuu cu Creatorul și de a fi cât mai aproape de El. În acest sens, Patriarhul Alexei al Moscovei spunea: „Cântarea bisericească la dumnezeieștile slujbe nu este altceva decât limba cu care omul vorbește cu Dumnezeu, este darul plăcut lui Dumnezeu, este o exprimare a sufletului plin de evlavie adâncă față de Dumnezeu”³.

În Sfânta Scriptură prima cântare amintită este cea a lui Moise (Ieșire 25, 1): Atunci Moise și fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta și au zis: Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Mai târziu, pe vremea lui Solomon, muzica la templu a căpătat o mai mare amploare. Astfel că, la sfințirea templului construit de Solomon, când toți leviții care erau cântăreți [...] împreună cu o sută douăzeci de preoți care trâmbițau din trâmbițe [...] au slăvit pe Domnul, zicând: „Căci El este bun, că în veac este mila Lui!”, atunci Templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui (II Paralipomena 5, 12-13).

În Noul Testament, chiar Mântuitorul a cântat împreună cu Ucenicii la Cina cea de Taină (Marcu 14, 26), iar după Înălțarea Domnului Hristos și Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii în activitatea lor de propovăduire au continuat această practică. Astfel, vedem că Sfinţii Apostoli Pavel și Sila care propovăduiau în orașul Filipi, fiind întemnițați, la miezul nopții, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări (Faptele Apostolilor 16, 25). Sfântul Apostol Pavel enumeră și câteva feluri de cântări: Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre (Efeseni 5, 19). Tot el îi îndeamnă pe cetățenii din Colose, zicându-le: Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești (Coloseni 3, 16).

Muzica din cultul primelor veacuri creștine însoțea citirile din Sfânta Scriptură și predica ulterioară. Astfel, textele cântărilor erau un fel de explicații ale pasajelor biblice citite, acestea fiind rituri premergătoare frângerii pâinii, având în compo­nența lor psalmi, imnuri și cântări duhovnicești⁴. Pe temeiul acestor practici și îndemnuri apostolice, în cultul divin creștin s-au dezvoltat trei feluri de cântări: psalmii, cântări de laudă și cântări duhovnicești⁵.

În urma Edictului de la Mediolanum (313) Biserica Creștină a primit libertate de manifestare, iar cultul și imnografia bisericească au început să se dezvolte treptat, în funcție de nevoile vremurilor. Această evoluție a imnografiei bisericești a avut  rolul nu numai de a dezvolta adevărurile de credință creștină, ci și de a apăra dreapta credință și de a contracara învățăturile ereticilor. Părinții Bisericii au fost conștienți de rolul esențial pe care îl are cântarea de cult, atât pentru transmiterea adevărurilor de credință, cât și pentru a crea un duh de rugăciune autentic⁶. Trebuie să menționăm faptul că toate cântările bisericești au ca fundament imnografia bisericească, melodia și textul au crescut și s-au dezvoltat împreună, niciodată separat.

De-a lungul timpului s-a constatat faptul că imnografia bisericească unită cu muzica are un rol didactico-pastoral foarte important și deloc de neglijat. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare arată rolul cântării bisericești în fixarea învățăturii de credință: „Duhul Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă. De aceea, ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; [...] pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau celor cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletele”⁷. Referitor la același subiect Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu, văzând că cei mai mulți dintre oameni sunt leneși și mai greoi pentru lecturile duhovnicești, [...] voind să le facă osteneala mai plăcută și să taie simțirea oboselii, a unit cuvintele profetice cu melodia, pentru ca toți, atrași de ritmul cântării, să-I înalțe cu căldură imnurile sfinte. Căci nimic nu deșteaptă atât de mult sufletul, dându-i aripi, liberându-l de piedicile lumii și desfăcându-l de cele trupești, făcându-l să nu-i pese de toate lucrurile ce țin de viața pământească, ca armonia și ritmul măsurat al dumnezeieștilor cântări” (Tâlcuire la Psalmul 41)⁸. De aici observăm faptul că Sfinții Părinți puneau preț deosebit nu doar pe text, ci și pe melodie, deoarece muzica este instrumentul cel mai potrivit pentru educație; iar prin adăugarea dogmelor creștine ortodoxe, exprimate prin textul liturgic, la linia melodică s-a creat un mijloc ușor și foarte folositor în propovăduirea și asimilarea doctrinei ortodoxe de către toți creștinii.

Cadrul în care este cântată muzica bisericească cere o ținută sobră, ceea ce implică un stil cu totul diferit de celelalte genuri muzicale. Precum în actul religios ființa materială a omului tinde să se ridice spre spiritual, spre cele cerești, tot așa în cântarea bisericească trupul creștinului vibrează la unison cu sufletul său, făcându-se una⁹.

Cântarea bisericească nu este doar o cale de cunoaștere a învăță­turii de credință, ci este și mijlocul cel mai potrivit prin care omul poate să se „lepede de grija cea lumească” (după cum ne sugerează imnul Heruvic), de haina trupească, putând astfel să se îndrepte cu toată ființa spre Dumnezeu. Menirea cântării bisericești este de a modela întreaga ființă umană cu ajutorul armoniei sunetelor, călăuzind-o spre armonia divină, pe care Dumnezeu o oferă tuturor oamenilor, dar mai ales celor care Îl caută pe El și doresc să intre în legătură cu El. Imnografia bisericească prezentă în cântările bise­ri­cești are un rol important în ascensiunea duhovnicească a crești­nului, trezind sentimente de bucurie, liniște, pace și dragoste atât față de Dumnezeu, cât și față de ceilalți oameni. Toate acestea converg spre scopul final al imnografiei bisericești, și anume acela de a-i ajuta pe creștini să meargă pe calea mântuirii.

În încheiere prezentăm o pledoarie de o rară frumusețe, referitoare la importanța cântării în relația omului cu Dumnezeu, pe care o găsim la pr. prof. Dumitru Stăniloae: „Prin cântare, cel ce cântă trezește în sine o relație afectuoasă cu ceea ce formează obiectul cântării, mai bine zis cântarea îl pune într-o relație totală prin ființa întreagă pe cel ce cântă cu Cel ce este cântat [...]. De aceea cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre Cel ce este cu neputință de cuprins în noțiuni precise [...]. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte”¹⁰.

Note:

¹ Pr. Gh. Şoima, Despre rugăciune, Sibiu, 1942, p. 4.

² Drd. Vasile Stanciu, „Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”, în rev. Studii Teologice, an XXXVII (1985) seria a II-a, nr. 7-8, pp. 539-540.

³ I. Paruschi, „Despre cântarea bisericească”, în Jurnal Moskovskoi Patriarhii, 1949, nr. 11, p. 56; în traducere românească de pr. Paul Mihail, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XXXV (1959), nr. 3-4, p. 216.

⁴ Pr. Dr. Petre Vintilescu, Încercări de Istoria Liturghiei. I. Liturghia creştină în primele trei veacuri, Bucureşti, 1930, p. 35.

⁵ Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, „Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii Ortodoxe”, în rev. Studii Teologice, an XL (1988) seria a II-a, nr. 5, p. 92-93.

⁶ Matei Zaharia, „Dimensiunea teologică şi duhovnicească a cântării liturgice (bizantine) în Biserica Ortodoxă”, în rev. Studii Teologice, an IV (2008) seria a III-a, nr. 1, p. 93.

⁷ Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire du­hov­nicească la Psalmi, traducere şi note de pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pp. 7-8.

⁸ Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 141. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 209-210.

⁹ Diac. drd. Ion Boştenaru, „Muzică şi cult în Biserica Ortodoxă”, în rev. Studii Teologice, an XXII (1971), nr. 1-2, p. 111.

¹⁰ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Cân­tarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, pp. 688-689.