Imnografia exprimă cel mai bine misterul divin

Sfântul Cuvios Roman Melodul este considerat de Biserica Ortodoxă unul dintre cei mai mari melozi, datorită vieții și scrierilor sale poetico-imnografice. Unul dintre cei mai avizați cercetători ai istoriei și literaturii bizantine, Karl Krumbacher, i-a atribuit Sfântului Cuvios Roman titlul de „melod al melozilor”, consi­derându-l cel mai mare dintre imnografii creștini. Sfântul Roman Melodul aparține perioadei a III-a patristice, poezia sa imnografică fiind de o rară frumusețe. În genere, imnografia este considerată gloria acestei perioade patristice. Din rândul marilor melozi care aparțin acestei perioade mai fac parte Sfinții Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma și toți cei care au urmat acestora. Este bine știut că melozii alcătuiau simultan textul și muzica. Aceste amănunte despre melozii din vechime le-am aflat într-o convorbire cu părintele lector Zaharia Matei de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Părinte profesor, vă rugăm să ne oferiți mai multe detalii despre viața Sfântului Roman Melodul, dar și despre melozi.

Uneori, focul Duhului Sfânt îi insufla pe unii dintre melozi să improvizeze anumite cântări chiar în timpul slujbei, iar fru­musețea muzicii care însoțea textul poetico-dogmatic făcea ca acel imn să fie adoptat definitiv în acea slujbă. Potrivit datelor pe care le deținem, Sfântul Cuvios Roman Melodul s-a născut pe la anul 490, în localitatea Emesa din ­Siria, într-o familie de origine evreiască. A devenit diacon la ­Biserica Învierii din Berit. Despre el avem mai multe știri din perioada sa constantinopolitană. Astfel, aflăm din Sinaxarul zilei de 1 octombrie că, în timpul domniei împăratului Anastasie I (491-518), a venit în capitala Imperiului bizantin, unde va intra sub ascultarea patriarhului care îl îndrăgea pentru credința curată și smerenia inimii de care dădea dovadă. După unii cercetători, Cuviosul Roman a primit și hirotonia întru preot. De numele său este legată apariția condacului, el fiind considerat părintele acestui poem imnografic ce conține între 14 și 24 de strofe structurate în metrica bizantină. Sfântului Roman îi sunt atribuite peste 1.000 de condace din care ni s-au păstrat până astăzi în jur de 80, publicate în diferite colecții și ediții critice. Cele mai alese dintre ele sunt închinate marilor sărbători ale anului bisericesc, precum: Nașterea Domnului, Boboteaza, Întâmpinarea Domnului, Floriile, Învierea Domnului, Înălțarea Domnului, Sfinții Apostoli etc. Făcând referire la aceste condace ale Sfântului Cuvios Roman Melodul, patrologul Ioan Gh. Coman sublinia: „Imnurile lui Roman Melodul conduc acțiunea într-o frumoasă progresiune dramatică, căci ele sunt adevărate piese de teatru în care dialogul lasă să se desfășoare mersul faptelor, adesea cu măiestrie și artă consumată”. Ele sunt asemenea unor omilii în versuri care au o tematică variată, o bogăție doctrinară extraordinară, care atestă profunzimea gândirii și simțirii sfântului, au o eleganță stilistică deosebită, evocând marile sărbători și evenimente biblice și chiar unele momente din viața cetății Constantinopol, ca de pildă Răscoala Nika. 

Ce ne puteți spune despre condac din punct de vedere etimologic, despre timpul și locul apariției, precum și despre structura acestuia?

Referitor la etimologia cuvântului condac există până astăzi câteva accepțiuni ale termenului. Una dintre ele ar fi aceea că termenul derivă din substantivul κόνταξ, care înseamnă „aruncare”, „suliță de aruncat”, de la proodele aruncate de imnograf în fruntea acestor creații imnografice. Du Cange consideră că termenul este o derivație din substantivul κόντος, care înseamnă „mic, scurt”, întrucât condacul conține rezumatul sau esența sărbătorii descrise mai pe larg în Icos (οἶκος). Alții îl derivă de la cuvântul κοντός, care înseamnă prăjină, baston, țepușă sau suliță, cu o semni­ficație identică celei a cuvântului tomos, sul de papirus ori de pergament pe care erau scrise imnurile care apoi erau înfășurate sub forma unor suluri. Când aceste membrane erau scrise pe ambele părți, ele deveneau κοντάκια. Astfel, prin transfer de sens, denumirea de condac a trecut la „sulul cu imnuri” și implicit la imnurile înscrise pe aceste suluri. Primul condac alcătuit de Sfântul Roman Melodul a fost Fecioara astăzi (Ἡ Παρθένος σήμερον), acest imn fiind compus în urma unei minuni pe care Maica Domnului a făcut-o cu sfântul căruia i-a dat darul dulcii viersuiri. Se spune în Sinaxarul zilei că, aflându-se Cuviosul Roman în chilia Kyr din Vlaherne în noaptea sfântă a Nașterii Domnului și înălțând rugăciuni fierbinți Maicii Preacurate ca să-i dea darul cântării frumoase, aceasta i-a poruncit să deschidă gura pentru a înghiți ceva de forma unei foi. Și precum odinioară Dumnezeu i-a dat darul profeției prorocului Iezechiel cerându-i să înghită un sul, tot astfel și Maica Domnului l-a inspirat pe Roman dăruindu-i astfel putința de a-L lăuda pe Dumnezeu. Și venind în biserică, la slujba de priveghere, la vremea cântării condacului, Sfântul Roman Melodul a urcat în amvon și a început a cânta Fecioara astăzi, cel mai frumos dintre toate condacele pe care le-a compus, atât sub raport poetico-literar, cât și dogmatic. Atât de frumos și de apreciat a fost acest condac, încât împăratul Anastasie I a poruncit să fie cântat și în cadrul ceremonialului Curții imperiale, la sărbătoarea Nașterii Domnului, tradiția aceasta perpetuându-se şi în secolul al XII-lea. Până în veacul al IX-lea, condacul a circulat sub denumirea de imn, psalm, odă, poem, rugăciune, iar de atunci a primit denumirea actuală. Începând cu secolele X-XI, din toate aceste condace au fost consemnate în manuscrisele liturgice doar primele două strofe, cuculionul (prooimion) și icosul, care au fost intercalate după cântarea a VI-a a canoanelor Utreniei. Condacele au un pronunțat caracter didactic, ele fiind considerate de cercetătorii în domeniul imnografiei ortodoxe adevărate omilii în versuri ce conțin tematică variată, o bogăție doctrinară extraordinară, o eleganță stilistică deosebită, acestea atestând profunzimea gândirii și simțirii sfântului. Sub aspect structural, putem distinge trei elemente constitutive ale condacului, și anume: o primă strofă numită prooimion sau cuculion (κουκούλιο), compusă într-un metru distinct de restul strofelor, prin urmare și linia muzicală a acesteia este diferită. Această primă strofă are rol de anunțare a temei ce urmează a fi dezvoltată în condac și are în comun cu întregul condac refrenul. Ea este chintesența sau troparul-sinteză al întregului condac. Unele condace pot avea două sau trei cuculioane. Acestei prime strofe îi urmează icosul care în final conține un refren (ἐφύμνιον), care este reluat și încheie fiecare din strofele condacului. Orice condac este construit pe baza unei strofe-model numită irmos, astfel încât fiecare dintre strofele condacului să reproducă structura irmosului, sub aspectul numărului identic de silabe și al poziției accentelor. Așadar, irmosul constituie strofa șablon care determină construcția metrică și melodică a tuturor strofelor și care dă unitate întregului condac. Un alt element important este acrostihul alcătuit din literele inițiale ale fiecărei strofe. Acesta poate fi alfabetic, atunci când reproduce literele alfabetului grecesc și onomastic, atunci când redă numele autorului condacului. Numărul strofelor unui condac poate varia între 18 și 24, dar pot fi întâlnite și excepții, cum este cazul condacului din ziua a doua după Nașterea Domnului (13 strofe), condacului al treilea la Învierea Domnului (11 strofe), al cincilea la Învierea Domnului (33 strofe) sau primul condac despre Iosif (40 de strofe).

Care sunt sursele condacului?

În creația imnografică a condacului pot fi identificate mai multe surse. În primul rând, Sfântul Roman Melodul adoptă ca sursă principală Sfânta Scriptură, în ambele redacții, greacă (dialectul neoalexandrin) și siriacă. Sunt elemente lexicale și structurale care trimit și subliniază acest aspect. Al doilea izvor îl constituie scrierile Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești, îndeosebi predicile bizantine din secolele IV și V cu tendințe poetico-retorice aparținând Sfinților Ioan Gură de Aur, Proclu, Patriarhul Constantinopolului, Chiril al Ierusalimului, Vasile de Seleucia, Asterie al Amasiei etc., scrieri siriace, precum sunt cele ale  Sfântului Efrem Sirul, dar și liturgice și istorico-aghiologice. Demn de subliniat este și faptul că la baza condacului stau câteva forme structurale mai restrânse din literatura siriacă, precum: memra, madrasha și sugīṯā, de la acestea Sfântul Roman preluând nota dramatică mai ales sub forma dialogului folosit în imnurile sale.

Ce tematică abordează condacul?

În general, din punct de vedere tematic, condacele Sfântului Roman Melodul conțin adevăruri istorico-biblice și dogmatice transpuse în versuri. Acestea sunt imnuri de laudă închinate lui Dumnezeu, Maicii Domnului, sfinților, dar și evocări ale unor evenimente din viața Bisericii sau chiar întâmplări din istoria bizantină. Cele mai multe dintre aceste producții poetice sunt adevărate podoabe ale marilor sărbători creștine. Ceea ce trebuie evidențiat este caracterul doxologic, festiv și solemn al acestor poeme. Merită să adăugăm aici încă o notă definitorie a imnografiei, anume aceea că ea este o excelentă erminie a Scripturii făcută în același duh cu care Sfânta Scriptură redă teologic evenimentele istorice ale iconomiei dumnezeiești. Fiind parte a Sfintei Tradiții și rodire a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, imnografia se bucură de aceeași valoare și însemnătate pe care o au scrierile Sfinților Părinți. Poezia aceasta imnografică, prin aceea că are ca suport muzica, primește un imbold aparte fiind­că muzica însuflețește cuvântul, îl face viu și lucrător și îl poartă către mințile și inimile credin­cioșilor. Cântarea are și un rost mnemotehnic, ea înlesnind memorarea adevărurilor exprimate în poemele imnografice, dar în același timp întărește mintea și încălzește inima. Prin intermediul melosului, imnograful tăl­mă­cește într-o manieră nouă, dar inspirată de Duhul Sfânt, adevărul biblic şi dogmatic. Adesea, imaginile și expresiile poetico-imnografice au un caracter „iconic”, contribuind la învățarea și fixarea învățăturilor teologice. Melodul, prin trăirea sa în Duhul Sfânt și prin iscusința sa poetico-melodică, transpune și valorifică textul biblic și teologic în contextul liturgic, exultându-l, dinamizându-l și făcându-l să devină hrană pentru viața duhovnicească a credincioșilor, dar și mărturisire prin ritm și melos a credinței Bisericii.

Ce ne puteți spune despre adoptarea condacului în cultul liturgic ortodox? Ce anume se mai cântă astăzi din condacul de odinioară?

Cu privire la acest aspect, aflăm din unele scrieri mărturii care fac referire la prezența condacului în ritul catedral, în cadrul Privegherii sau Panihidei timpurii. O primă mențiune se găsește în condacul Sfântului Roman „despre omul posedat de demon”, în care se spune: „Credin­cioșii iubitori de Hristos venind împreună săvârșesc priveghere de toată noaptea cu psalmi și cântări, neîncetat cântând laude lui Dumnezeu. După ce s-a cântat un psalm ne-am bucurat de o lectură rânduită din Scripturi. Din nou am cântat imnuri  lui Hristos și am pus la stâlpul infamiei, adică am îndepărtat prin rugăciuni și cântări pe cel vrăjmaș”. O a doua mențiune despre prezența condacului în ritul catedral este consemnată, așa cum deja am arătat, în „Viața Sfântului Roman Melodul”, care accentuează atât minunea inspirării sfântului de către Maica Domnului, cât și faptul că el însuși a cântat acest condac la slujba Privegherii Nașterii Domnului. O ultimă mențiune este consemnată în lucrarea intitulată „Miracula Sancti Artemii”, în care ni se descrie modul cum erau cântate imnurile lui Roman Melodul la o priveghere publică, în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Oxia. Conform acestei scrieri, un solist a cântat imnuri compuse de Roman la o slujbă care cuprindea un grup de trei antifoane, toate selecționate din Psaltire, și o procesiune. Așadar, iată câteva mențiuni timpurii care atestă faptul că înainte de veacurile IX-X, la slujba de priveghere în ritul public se cântau aceste condace. Ar fi important de adăugat că în vechile rânduieli legate de marile sărbători creștine sau de hramurile unor biserici precum Sfânta Sofia sau Chalkoprateia figurează și condacele dedicate acestora. Odată cu introducerea canoanelor în cadrul slujbei Utreniei, din condacul de odinioară ni s-au păstrat, începând cu secolele X-XI, doar două strofe, prooimionul (sub denumirea de condac) și primul icos care au fost intercalate după cântarea a VI-a. Odată cu dezvoltarea notației muzicale paleo-bizantine, condacele s-au cântat mai pe larg, iar icoasele în manieră recitativică, spun unii cercetători; doar refrenul avea melodie proprie pentru a face legătura între strofe și a fi cântat corect de către toți credincioșii. Colecțiile de manuscrise care cuprindeau în vechime condacele s-au numit condacarii. La noi, românii, alături de tropare și alte cântări, condacele puse pe note muzicale au fost tipărite mai ales în volumul numit Sobornicariu, în anul 1915, de către Gherasim Safirin, Episcopul Romanului, iar în zilele noastre de pr. prof. dr. Nicu Moldoveanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București, în colecția intitulată: Polieleie, mărimuri, tropare și condace, EIBMO, București, 2013.

Cum este receptat Sfântul Cuvios Roman Melodul în conștiința Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor ei?

Unii cercetători în domeniul imnografiei l-au supranumit „Pindarul Bizanțului”. Expresii precum: „prințul melozilor”, „melodul melozilor”, „dulce cântă­rețul”, „trâmbița Bisericii”, „de Dumnezeu grăitorul”, „alăuta dumnezeiescului Duh” și „greierul dum­ne­zeieștilor cântări” atestă pre­țuirea și cinstirea pe care Biserica Ortodoxă le-a acordat acestui mare sfânt melod. Acest om smerit și ascultător de Dumnezeu a primit acest dar, într-adevăr de negrăit, un dar dumnezeiesc, prin care a intrat în istoria și în imnografia Bisericii. În poezia sa se pot constata deopotrivă gândirea ebraică a Scripturii, darul poetic al sirienilor și forța de expresie a limbii grecești. Muzicologul bizantinist Egon Wellesz afirma în unul dintre volumele sale consacrate muzicii și imnografiei bizantine faptul că din punct de vedere al eleganței stilistico-literare, condacul este superior canonului. Afirmația acestuia pleacă de la premisa că acest poem a apărut într-o perioadă în care Bizanțul se bucura de înflorire, de liniște și pace, pe când poezia canonului s-a consacrat într-o perioadă de mari tulburări și conflicte datorate iconoclasmului susținut de împărații din acea vreme, erezie care a generat mari pierderi și suferințe, sub toate aspectele, care a zdruncinat viața, cultura și spiritualitatea răsăriteană și și-a pus amprenta pe munca de creație a imnografilor acelei perioade. Cu toate acestea, canonul este unanim recunoscut ca fiind forma cea mai dezvoltată a imno­grafiei ortodoxe.

Și fiindcă în Patriarhia Română anul 2023 este dedicat melozilor și cântăreților bisericești, îi aducem în chip deosebit cinstire Sfântului Cuvios Roman Melodul, dar și tuturor celor care ne-au transmis prin imnuri poetice întreaga învățătură biblică și dogmatică a Bisericii, necesară nouă, tuturor, pentru mântuire. Ar mai fi de adăugat tot aici un amănunt de ordin misionar-pastoral, dând astfel un răspuns grupărilor sectare care folosesc Sfânta Scriptură de multe ori ca material de propagandă și acuză Biserica Ortodoxă că nu între­buin­țează îndeajuns Sfânta Scriptură. Le răspundem că Sfânta Scriptură, Cartea Bisericii, este prezentă, vie și lucrătoare în viața și în cultul liturgic al Bisericii noastre încă de la începuturile ei, dar nu ca material pentru prozelitism, ci ca lumină pentru minte și ca hrană pentru sufletele fiilor ei. Conchidem spunând că Sfântul Cuvios Roman Melodul și toți imnografii care i-au urmat au slujit acestui țel, împlinind acest apostolat nu doar prin calitățile literare subiective, ci mai cu seamă prin lucrarea Duhului Sfânt.