Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Imperativele vieţii tânărului: „Dăruieşte-te, depăşeşte-te!”

Imperativele vieţii tânărului: „Dăruieşte-te, depăşeşte-te!”

Un articol de: Valentin Cocan - 12 Ian, 2020

Tinerețea reprezintă altitudinea cea mai tulbure din viața unui om, perioada cea mai instabilă în care se produc metamorfozele definitorii, dar este și „zona” cea mai prielnică de unde poate vedea cineva zorii personalității, rosturile și responsabilitățile ei. Acestei perioade îi sunt proprii mai cu seamă îndoiala și revolta interioară. Orice tânăr dorește să se afirme, să-și trăiască specificul și să învingă toate opreliştile de unul singur, ca persoană unică și irepetabilă. Calea aceasta este frumoasă, căci pentru a-și făuri identitatea e nevoie să treacă fiecare experiență prin forul său lăuntric. 

Cel mai adesea, o viață asumată în dimensiunile de mai sus eșuează și este prinsă în ițele vremilor doldora de egoism și răutate. Tânărul observă că își pierde din entuziasm, din vitalitate, iar personalitatea lui sucombă în individualitate. Tinerii ajung să fie chinuiți de această stare, dar o simt ca pe o atitudine necesară de exprimare.

Ceea ce se spune foarte rar unui tânăr, iar în unele medii spre deloc, este faptul că vocația profundă a lui este autenticitatea. Doar în largul autenticității el poate să se integreze cu propriul conținut, propria zestre intelectuală și spirituală spre sensul vieții (lipsit de egoismul distructiv), care este unirea cu Hristos, cu tot bagajul ce-l poartă cu el. Orice impostură, orice șablon sau orice tip de standardizare îl caricaturizează și îl banalizează, sluțindu-i ființa, iar în loc să sporească mai mult, sărăcește
înăuntru; omul în ansamblul său este frumos atunci când este autentic. Trăind cu o pojghiță superficială, el (omul) nu mai poate exprima bogăția lui lăuntrică, averea sa moștenită de la părinți, de la neamul său, și pe care a îmbogățit-o cu propriile trăiri, nu se mai poate exprima pe sine, ci trăiește o viață de exterior, a superficialului.

În drumul descoperirii auten­ticității sale, tânărul are de urmat două imperative: să se dăruiască și să se depășească! Să se dăruiască prin iubire și să se depășească prin credință (Părintele Teofil Părăianu). Dăruirea și depășirea constituie fundamentele sinelui adânc omenesc; făptură teologică, omul dobân­dește viața prin jertfă (dăruire) și participă veșnic la dialogul personal cu Dumnezeu printr-o necontenită depășire.

Numai timpul trăit şi asumat ca relaţie este viu

Lipsa iubirii este semnalul prin care omul ia aminte că ceva în el nu s-a împlinit, este totodată și semnul lipsei de viață și al forței lăuntrice. Atâta timp cât cineva își duce existența la periferia ființei, face lucrurile în pripă, la nivelul superficial, nu mai poate sonda adâncul celuilalt și intervine plictiseala. Plictiseala, în toate formele ei, reprezintă o infirmitate a sufletului. Ea se datorează refuzului sau neputinţei celui care nu mai comunică decât la suprafață; la acestea se poate adăuga şi impostura, fațada pe care cineva și-o pune pentru a-și acoperi golul lăuntric.

Plictiseala, ca orice boală, trebuie vindecată. Pentru a o vindeca trebuie abandonată starea nivelului superficial în care cineva s-a culcușit, iar tămăduirea e posibilă prin iubire. Doar iubindu-l pe celălalt te dezlipești de forma lucrurilor, adică de cotidianul lor obositor și plictisitor, știut „pe dinafară”, și ajungi astfel să faci totul din perspectiva unei relații, nu a unui profit; acesta este dintâiul semn că am părăsit starea de superficialitate. Folosim adeseori sau auzim expresia „îmi omor timpul”, din care - după câte se pare - reiese faptul că timpul este viu, noi îl „ucidem”. Timpul „viu” este cel trăit și asumat ca relație, atunci când cineva iese din această perspectivă, trăiește lipsa vieții, adică plictiseala.

„A te depăși” este cel de-al doilea pas făcut înspre autenticitate, spre sine ca adânc de taină. Orice drum ce ne angajează ființa are la bază credința. Ea este cel dintâi aspect prin care intrăm în relație cu cineva. Etimologic, cuvântul „credo” înseamnă „să-ți dai inima”; acesta este și adâncul credinței, să îți pui inima chezășie pentru celălalt, să îți dai inima ta, adică să te dă­ruiești. Inima este centrul vieții cuiva, ea reprezintă viața omului, iar după cum spune Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

A te ruga cu adevărat înseamnă să trăiești viața în belșugul ei

Dar nu te poți dărui oricum, trebuie „să te dăruiești prin iubire și să te depășești prin credință”. „A te dărui” implică pe „a te depăși”; a te depăși înseamnă să crești, să sporești tot mai mult, să fii tot mai mult. A fi tot mai mult înseamnă a avea viață, iar viața se acumulează prin lucrare; Viața adevărată este Hristos, ea se dobândește prin lucrarea cu Acesta. Prin faptele (lucrările) credinței, noi avem acces la viața cea veșnică. Pe cel de lângă tine îl poți verifica atunci când îl vezi „la treabă” („vorba sună, fapta tună”, spunea Părintele Arsenie Boca); îl poți vedea în lucrările credinței, dar și în cele de zi cu zi. Fiecare lucrare te crește pe tine, devii mai mult și astfel poți dărui mai mult, că ai de unde. Doar depășindu-te fără răgaz poți dărui necontenit, altfel te împuținezi, sărăcești și nu mai ai ce să dai.

Cea mai mare lucrare pe care o poate face cineva este rugăciunea, iar a te ruga cu adevărat înseamnă să trăiești viața în belșugul ei. Prin rugăciune te și dăruiești, te și depășești; în ea te întâlnești cu Dumnezeu, dar și cu duhul celui pentru care te rogi. Rugăciunea este calea către tine însuți, prin ea accesăm forul nostru cel mai intim. Rugăciunea lucrează și ne lucrează la nivelul duhului omului. 

Ce trăim în Dumnezeu are valoare veşnică 

Drumul spre autenticitate este anevoios. Cât timp trăiești afară de tine însuți, nu ai ce dărui, nici cum te depăși; nu are cine să se integreze, pentru că îți lipsești, și nu ai ce să integrezi. Ceea ce împiedică devenirea sunt patimile. Ele îl urâțesc pe om pentru că îi creează o identitate de suprafață, exterioară și falsă. Adeseori patimile îl formalizează și-l încadrează într-un tipar. Îl fac să ducă o viaţă comună nespecifică unici­tății și identității sale. Simplul fapt de a nu fi mulțumit cu o viață comună înseamnă autenticitate, înseamnă valoare.

Tânărul este mult mai mult de atât. Lupta în care se angajează el pe calea autenticității îi oferă puterea lăuntrică de a le struni pe acestea (patimile), iar atitudinea lui va deveni model pentru ceilalți. Atunci când îți trăiești autenticitatea, devii sigur pe tine și pe calitățile tale, iar această siguranță impune respect. Orice valoare trebuie trăită cu Dumnezeu pentru a fi înveșnicită, adică pentru a dăinui de-a pururi în conștiința oamenilor și a duce cu sine nu doar lucrarea celui care a înfăptuit-o, ci și lucrarea lui Dumnezeu, harul Său necreat.

Tânărul angajat pe acest drum începe să guste frumusețile și bucuriile creației; începe să se bucure de viața dăruită de Dumnezeu și de semenii săi; începe să respecte tradiția Bisericii, în care va vedea hrana pentru sinele său, începe să vadă totul ca o minune și pe sine ca o minune: „Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale și sufletul meu le cunoaște foarte” (Psalmul 138, 14).