În așteptarea unui viitor demn de trecut

Valea Danului este un sat din Argeș unde istoria și mitul țes împreună povestea unei așezări care uimește pe oricine îi cunoaşte obârșia. Aici trăiești simbioza între vechi și nou, între legendele captivante și prezentul mai puțin îmbietor. Comunitatea păstrează încă tradițiile, iar prin Biserică îi învață pe tineri să iubească frumusețea satului românesc și pe cei în vârstă, să nu o uite.

Pe Argeș în sus, o bi­furcație din șo­seaua DN 7C ne poartă pașii spre zona de nord-vest a județului. Trecând printr-un tunel ca un portal, în fața noastră se arată un peisaj aparte, cu păduri dese și văi firave, cu dealuri zvelte ce urcă năvalnic spre cer, dezvăluind o superbă panoramă a satelor răsfirate care mai apoi coboară în pante abrupte ce ne taie răsuflarea. Știm că am pătruns într-o străveche vatră românească. Aici casele se întind pe culmile milenare ale Sub­carpaților Getici, iar râul Argeș poartă în susurul său poveștile seculare ale așezărilor pe care le străbate.

O punte între provincii românești

Prima atestare documentară legată de Valea Danului datează din 11 ianuarie 1618, când este menționată localitatea sub denumirea de Dănești într-unul dintre documentele emise la curtea lui Alexandru Iliaș (1616-1618), arătându-se că era un sat aparținând Mănăstirii Argeșului.

În perioada medievală, satul a avut o mare importanță economică, politică și culturală, fiind un nod de legătură între Țara Românească și Transilvania, datorită situării pe vechiul drum ce ducea la Sibiu, numit și Calea Împărătească. De asemenea, unii istorici susțin că celebra bătălie de la Posada ar fi avut loc undeva în apropiere de Valea Danului, pe drumul spre Sibiu. Valea de la care vine și toponimul așezării are o legendă ce se gravează pe povestea Meșterului Manole. Sculptorul Dan Gherasimescu, artist popular de seamă, a cules-o din folclorul local și o împăr­tășește cu drag oricui găsește puțin răgaz să-l asculte. Când Mănăstirea Argeșului a fost gata, de teamă că meșterii cei mari și Manole ar putea construi alta și mai grandioasă, domnul a poruncit ca scările să fie luate, astfel încât aceștia să nu mai poată coborî de pe zidurile mănăstirii și să nu mai construiască alt edificiu care să o eclipseze ca frumusețe. Rămânând izolați pe acoperișul turlelor, ei și-au făcut aripi din șindrilă, iar unde au căzut, acolo au izvorât pâraie care au săpat văi prin care curg înapoi spre mănăstire. Fiecare vale poartă numele meșterului respectiv. Dan, cel mai bun prieten al lui Manole, a căzut unde este astăzi satul Valea Danului. Numele locului este destul de controversat, amintind de mai mulți conducători cu acest nume care au domnit în Țara Românească. Fie este Dan I (1384-1386), nepot al lui Mircea cel Bătrân, sau Dan al II-lea (1422-1431). Unii istorici susțin că poate fi vorba și de un Dan oarecare, moșier al pământului din zonă, sau de Dan al III-lea. Această ipoteză este susținută și de Nicolae Iorga, care, aflat într-o vizită aici în 1922, susținea că cel mai probabil numele vine de la Dan al II-lea, datorită bisericii monument contruită în 1811 și clopotniței din secolul al XV-lea.

Trecut glorios, dar un prezent modest

Vremurile dacilor și ale luptelor lui Basarab I s-au dus, însă drumurile din sat au rămas ca în acele timpuri. La intrarea în comună ne întâmpină un pod construit de nemți în cel de-al Doilea Război Mondial, ieșit demult din garanție și nereparat. Infrastructura rutieră aproape că lipsește, străzile asfaltate fiind puține și gropile la tot pasul. De altfel, în afară de o istorie bogată și peisaje superbe, satul nu oferă prea multe facilități pentru localnici. Acest fapt îi afectează în mod deosebit pe tinerii născuți aici, care, deși nu își doresc, sunt nevoiți să plece: „E un sat foarte frumos, cu peisaje mirifice. Doar că tinerii, din păcate, nu pot rămâne aici. Sunt forțați să plece, atât din motive culturale, cât și financiare. Cel mai mult mă nemulțumește faptul că aceia care conduc localitatea nu pot să asigure condiții decente locuitorilor. Racordarea la rețeaua hidroelectrică s-a făcut doar de câțiva ani, iar pentru cea de gaz există un proiect care sper că se va înfăptui în curând", afirmă Bianca, studentă la Litere, de loc din Valea Danului. Și Valentin are o părere asemănătoare: „Vreau să trăiesc acolo unde să mă pot bucura de liniște și condiții normale de trai. E ceva ce aici nu poți găsi, viața în sat s-a degradat foarte mult și se va degrada în continuare pentru că este o totală indiferență din partea celor care conduc așezarea". Această opinie este împărtășită și de alți tineri: „Nu sunt încă sigur dacă mă voi întoarce, dar probabil voi reveni să stau aici pentru perioade scurte de timp. Peisajele sunt superbe, dar în afară de plimbări prin natură nu ai alt­ceva de făcut. Aceasta este cea mai mare problemă, că nu se fac activități, nu există investiții care să-i determine pe tineri să rămână, iar gradul de dezvoltare al comunei este slab", mărturisește Ionuț, student la Politehnică. Proiecte, intenții și încercări de armonizare a condițiilor la standardele moderne există. Și totuși, de ce pleacă tinerii și mai ales cei buni, cu potențial? „Dacă s-ar investi mai mult în dezvoltare și ar fi atrași mai mulți antreprenori în zonă, cu siguranță că aceștia și-ar regândi decizia de a pleca, mai ales că satul beneficiază de o școală modernă, o bibliotecă utilată, dar și de o poziționare geografică favorabilă, aproape de oraș, elemente-cheie pentru cei care și-ar putea stabili domiciliul definitiv aici", este de părere unul dintre localnicii în vârstă.

Singură, Biserica nu poate stopa exodul spre oraș

Populația este în continuă scădere, iar copiii se împuținează de la an la an. În acest context, se remarcă activitatea Bisericii din sat, care contribuie la edu­cația celor rămași. Tinerii și copiii învață să iubească frumu­sețea satului românesc și să păstreze vii tradițiile locului. „Biserica se implică în toate activitățile comunității. La școală, învățând copiii că ei sunt viitorul nostru, și al bisericii, și al țării, iar pentru un viitor bun avem nevoie de generații sănătoase, crescute frumos", spune preotul din sat. De asemenea, acesta adaugă cu regret: „Numărul de copii este în scădere, dar o scădere alarmantă. Nu mai sunt copii". Totodată, natalitatea negativă duce la situații extrem de grave, existând chiar riscul ca școala din sat să se închidă, aceasta fiind o situație tipică în satele românești. „Nu se mai nasc copii, iar situația este dramatică", spune gânditor părintele Ilina. Însă aici copiii rămași învață de la Biserică să fie oameni, să crească apă­rându-și valorile și credința. Școala și Biserica fac o echipă bună în acest sens. De pildă, fiecare eveniment cultural important este un prilej bun prin care cei mici își arată iscusința. Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, la Școala Valea Danului s-a desfășurat o activitate cul­tural-catehetică. În momentul literar, elevii au rostit o scurtă prezentare a vieții și operei și au recitat din poeziile marelui poet național, iar preoții au vorbit despre dragostea lui Eminescu față de Biserică și față de țară.

Cine va învinge, indiferența sau implicarea?

De-a lungul anilor, generații întregi au fost crescute cu dragoste de către părintele Vasile Ilina, care prin catehezele ținute a reușit să sădească sămânța iubirii de Hristos în sufletele copiilor de atunci, care astăzi au devenit tineri de nădejde pentru familiile lor. Prin programele „Hristos împărtășit copiilor" și „Alege școala!" au fost susținute edu­cația și performanța școlară ale tuturor copiilor din sat. Această implicare a Bisericii nu este deloc neobiș­nuită, ci vine ca un semn de continuitate din vechime. În perioada medievală, în clopotnița monument istoric (secolul al XV-lea) a funcționat o școală de grămătici.

Valea Danului poartă vii urmele strămoșilor, însă fără efort și implicare serioasă va decădea iremediabil. În urmă vor rămâne părinții și bunicii, trecutul măreț, peisajele parcă rupte din rai. Stăm pe muchie de cuțit. Cine va învinge? Indiferența sau efortul câtorva oameni dedicați care speră ca, într-o zi, cei pe care i-au modelat când erau copii să se întoarcă acasă? Viitorul ne va da răspunsul. Am plecat din sat cu ochii ațintiți asupra clopotniței. Sunetul grav al clopotului mi-a readus în minte versurile lui Ion Pillat: „Și cum stăteam departe un clopot a sunat/ De nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat". Facă Dumnezeu ca răsunetul lui să fie de nuntă, de unire spre viață pentru satul românesc și pentru România întreagă.