„În chipul acesta el a ferit ţara de robie“

În prima decadă a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Brâncoveanu era conştient că numai pronia divină i-a salvat tronul şi viaţa. Situaţia Ţării Româneşti faţă de Imperiul Otoman părea a trece printr-o perioadă de linişte, dar aceasta era doar o aparenţă. Războiul ruso-turc din 1710-1711 a pecetluit soarta domnilor pământeni în Ţările Române, punând început în Moldova domniilor fanariote. În Ţara Românească, mazilirea domnitorului era doar o chestiune de timp.

Pe baza documentelor cercetate, istoricii afirmă că boierii Cantacuzini sunt atât cei care l-au aşezat în scaunul domnesc pe Constantin Brâncoveanu, cât şi cei care i-au pricinuit mazilirea şi moartea. Într-o societate ce păstra racila medievală a intrigilor boiereşti, familia era de multe ori precupeţită pentru interese lumeşti de moment. Când, în 1688, nu au avut nici un urmaş direct pe linie bărbătească potrivit pentru a fi domnitor, Cantacuzinii au apelat la un nepot de soră, e drept, crescut ca un fiu. Un sfert de veac mai târziu, Ştefan, fiul stolnicului Constantin, era deja pregătit pentru domnie. Brâncoveanu devenise un obstacol în monopolizarea puterii de către importanta familie boierească şi trebuia înlăturat. Boierii ţării, indiferent câtă influenţă ar fi avut, nu puteau alunga un domnitor. Decizia mazilirii aparţinea Înaltei Porţi, Ţara Românească fiind sub suzeranitate turcească. De cele mai multe ori, însă, arzurile trimise de boieri erau însoţite de importante daruri şi serveau chiar intereselor turcilor, care se foloseau de respectiva plângere pentru a schimba domniile. După 1711, turcii mai aşteptau doar un motiv pentru a-l aduce pe Brâncoveanu în lanţuri la Constantinopol. Expectativa sa în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, încheiat cu bătălia de la Stănileşti, i-a fost fatală.

Atitudine rezervată şi prudentă a domnitorului

Atitudinea rezervată şi prudentă a domnitorului Constantin Brâncoveanu în timpul conflictului ruso-turc din perioada 1710-1711 a fost una inspirată. Poarta otomană, în calitate de putere suzerană, ordonă domnitorului să fie pregătit de război. De cealaltă parte, ţarul Petru cel Mare, cu care atât Brâncoveanu, cât şi stolnicul purtau corespondenţă şi aveau relaţii diplomatice, solicita ajutor şi provizii pentru care chiar trimisese bani. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că „au făcut multe meşteşuguri Costandin-vodă, mai vârtos cu bani au împăcat pe turci ca să nu meargă la ei, văzând pe moscali că au întrat în Ţara Moldovei, nădăjduind în oarece chip izbândă creştinilor“. În aceste condiţii, domnul Ţării Româneşti a aşteptat înclinarea balanţei: „Însă el nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta, ca să nu i să întâmple vreo greşală, măcar că mulţi îl îndemna să meargă la moscali, iar el nicicum nu vrea, numai ce şădea la Urlaţi, lângă Cricov, privind ce vor face oştile moscăceşti şi cu ale turcului“. Orice ajutor trimis ţarului i-ar fi fost fatal dacă aflau turcii. Şi de această dată, tot un Cantacuzin îl aruncă într-o postură ingrată faţă de puterea suzerană. Spătarul Toma Cantacuzino, pe care Del Chiaro îl prezintă drept „om ales şi curagios, cunoscând la perfecţie limbile latină şi italiană şi posedând o cultură variată“, a fost rânduit comandant al oştilor cerute de turci. 

Istoricul Paul Cernovodeanu aprecia inspiraţia domnitorului român în materie de politică externă, cu referire la acest eveniment. În mai 1711, Brâncoveanu a trimis la Iaşi într-o misiune diplomatică pe Gheorghe Castriotul, „sub pretextul medierii unei păci între adversari, dar în realitate spre a sonda intenţiile ţarului“. Împreună cu oastea sa, domnitorul aştepta în tabăra de la Urlaţi veşti despre desfăşurarea ostilităţilor, „în speranţa sosirii trupelor lui Petru spre a li se alătura dacă acestea vor dobândi izbânda împotriva turcilor şi-i vor opri să treacă Dunărea“. Partida Cantacuzinilor s-a pronunţat „pentru o colaborare militară făţişă cu ruşii, iar marele spătar Toma Cantacuzino, în fruntea unui steag de călăreţi munteni, a dezertat din tabăra domnului şi s-a alăturat mai târziu trupelor generalului Karl Ewald von Rönne care au asediat şi apoi au cucerit Brăila (14/25 iulie 1711). Această victorie s-a dovedit zadarnică, în urma capitulării oştirii ţarului la Stănileşti cu câteva zile mai înainte şi a încheierii precipitate a păcii cu turcii (11/23 iulie 1711)“. După gestul spătarului Toma, „grav compromis în faţa Porţii şi fără nici un sprijin de nicăieri, Brâncoveanu s-a văzut obligat să trimită marelui vizir Mehmed Baltagi toate proviziile cumpărate cu aurul ruşilor şi să restituie lui Petru banii înaintaţi în acest scop“. Anton Maria del Chiaro arată că „Brâncoveanu, consternat de fapta nebănuită a spătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor“. Deşi principele român s-a opus intrării într-un conflict împotriva turcilor, tocmai el a fost găsit vinovat. Prin capuchehaiele sale de la Adrianopol şi-a răscumpărat, cu o sumă considerabilă, permisiunea de a se întoarce la Târgovişte. Soarta, însă, îi era pecetluită.

„Cugetând asupra rezultatului, aştepta cu înţelepciune să vadă care va fi sfârşitul“

Atitudinea echilibrată şi onestă a lui Constantin Brâncoveanu în desfăşurarea conflictului amintit este recunoscută chiar de cronicarul moldovean Ion Neculce, care, alături de Dimitrie Cantemir, avea să sufere de pe urma coalizării cu ruşii. Cronica sa, scrisă după exil, la o bună perioadă de la evenimentele relatate, păstrează sentimentul de dezamăgire faţă de domnitorul român care nu a sprijinit armatele ruseşti. Şi totuşi, admite că vina o poartă Toma Cantacuzino, care, fără ştirea domnului şi chiar mâniindu-l, trece de partea ruşilor, atacând Brăila ocupată de turci: „Brâncoveanu vodă încă după ce au auzit c-au dat moscalii oaste Tomii şi merge la Brăila s-au mâniiat şi n-au mai vrut să să pogoare în gios. Şi zahereao ce o pornisă înaintea moscalilor la Fălcii, au poprit-o şi după ce au bătut turcii pe moscali, au trimis-o oştii turceşti. Şi banii ce-i trimisese împăratul moschicesc… după ce s-au întors moscalii în ţara lor, le-au trimis banii“. Cronica Ghiculeştilor, în fragmentele dedicate acestui eveniment, prezintă înţelepciunea domnitorului muntean: „Constantin Basarab-vodă, cu toate că se sfătuise şi el cu moscalii şi arătase înclinare către ei, totuşi nu se dovedise atunci a fi răzvrătit, mulţumită chivernisirii bune pe care a făcut-o pentru împărăţia turcească. El s-a arătat supus, a îndeplinit toate poruncile marelui vizir, a orânduit totul cu bună chibzuială şi cugetând asupra rezultatului, aştepta cu înţelepciune să vadă care va fi sfârşitul. Aflând în urmă şi încredinţându-se că s-a făcut pace între turci şi muscali, a trimis chiar într-acel ceas opt boieri cu bogate daruri la marele vizir şi la han şi şi-a tocmit astfel treburile în toate părţile. În chipul acesta el a ferit ţara de robie şi s-a împăcat cu turcii brăileni, aruncând toată vina asupra Tomii spătarului“.

Campania de la Prut din cadrul războiului ruso-turc a compromis situaţia domnitorilor români faţă de turci. În Moldova, Dimitrie Cantemir este înlăturat şi, după două efemere căimăcămii de câteva luni, în toamna anului 1711 începe prima domnie fanariotă din Ţările Române, prin înscăunarea lui Nicolae Mavrocordat. În Ţara Românească, mazilirea domnitorului Constantin Brâncoveanu era numai o chestiune de timp.