Îndemnuri pentru post de la Sfântul Antim Ivireanul

„Că precum nu sânt dulci bucatele făr' de sare, aşa nici postul făr' de rugăciuni.” Acestea sunt cuvintele pe care Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul le‑a rostit acum trei secole credincioşilor ortodocşi într‑o societate românească răvăşită de aceleaşi păcate ca şi în prezent. Sfântul Mitropolit Antim a înţeles chemarea vremii, iar întreaga viaţă şi‑a dedicat‑o ridicării morale a poporului încredinţat spre păstorire.

Societatea românească de la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi începutul celui următor nu se deosebeşte prea mult, în privinţa provocărilor vieţuirii creştin‑ortodoxe, de societatea contemporană, întrucât păcatele au rămas aceleaşi, doar oamenii s‑au schimbat. Păstorind într‑o ţară aflată în grele încercări: fiscalitatea din ce în ce mai mare, din cauza haraciului impus de Înalta Poartă; neliniştile continue de la graniţele ţării; propaganda catolică pro‑uniatistă, ce obţinuse „unirea” cu Roma a unei părţi din cadrul Bisericii Ortodoxe din Transilvania; sărăcia materială, culturală şi spirituală a păstoriţilor săi, care participau la slujbele bisericeşti săvârşite în limba slavonă, pe care nu o cunoşteau ş.a., Sfântul Antim Ivireanul a fost unul dintre marii păstori ai Bisericii noastre care au reuşit să schimbe starea neputincioasă a faptelor vremii pentru a ridica moral şi cultural poporul ortodox român.

„Societatea românească de la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi începutul celui următor şi îndeosebi clasele dominante aveau nevoie de altceva: de o chemare drastică la realitate. Era necesară o predică vie care să fie inspirată din realităţile locale şi să răspundă îndatoririlor morale ale momentului istoric. Mitropolitul Antim a înţeles chemarea vremii, de aceea, s‑a făcut îndrumătorul ei. O societate greu apăsată, pe de o parte, de nedrepte aşezări sociale, iar de altă parte, de asuprirea otomană, în care cei avuţi trăiau din exploatare şi în lux, trebuia să fie chemată la o viaţă nouă” (Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca”, 2014, pp. 448‑449).

Dintre lucrările Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, predicile sau didahiile sale au rămas în conştiinţa Bisericii şi istoriei neamului ortodox românesc pentru abilitatea lui de a‑l trezi pe ascultătorul adormit în neştiinţa limbii slavone către realitatea existenţei prin viul grai românesc. „Şi nu ştiu ce voiu să mai zic, că de grăim vreodată câte vreun cuvânt ca să folosim pre cineva şi mai vârtos pre înşine, pentru datoriia ce avem, cei mai mulţi răpşesc, zicând: acum acesta s‑au aflat mai de treabă şi mai învăţat decât alţii să ne pue pe noi pe cale. De la părinţi aşa ne‑am pomenit şi ne‑am ţinut şi fărâ de aceste învăţături şi tot acest feliu de obiciaiu am avut şi nimenea n‑au zis că sânt rele, nici au silit să ne strice obiceaele. Ci de acesta voiu zice şi eu că iaste aşa precum ziceţi voi; că viiarmele ce zace la rădăcina hreanului, de‑i va zice cineva să iasă de acolea să meargă la alte rădăcini mai bune şi mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste; căci acolo s‑au născut şi acolo s‑au pomenit. Aşa şi voi, pomenin­du‑vă într‑aceste fapte şi lucruri şi nefiind cine să vă înveţe, cu adevărat vă par amar acum vorbele mele, nefiind obicinuiţi cu dânsele” („Didahii”, 2010, p. 127).

Sfântul Antim Ivireanul a fost un talentat orator bisericesc, precum la fel de dibaci a fost în lucrul mâinilor, şi anume în sculp­tură, xilografie, zugrăvirea de biserici, caligrafie, miniatură şi topografie. Sfântul ierarh, împlinind tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu s‑a mulţumit doar a‑i „trezi” pe păstoriţii săi, ci şi a‑i îndemna să aibă o vieţuire creştină autentică, ancorată în Hristos. „Să alergăm la sfintele biserici, de nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre ce vin totdeauna din valurile lumii, măcar duminicile şi sărbătorile... Iar să nu mergem pe la hore şi pe la jocuri şi pe la cârciume, dupre cum ne iaste obiciaiul, că în loc de a ne folosi, ne păgubim şi sufleteşte şi trupeşte” (Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie (Botezul Domnului), op. cit. p. 108).

Pentru Sfântul Antim, postul este una dintre „armele” puse la îndemână omului de Biserica lui Hristos pentru a înfrunta tulburările şi dezbinările din interiorul societăţii româneşti. „A­vem datorie cu toţii, din mic până la mare, bărbaţi şi mueri, copii şi fete, bătrâni şi tineri, însuraţi şi neînsuraţi, să facem trei lucruri: să ne ducem fieştecine la duhovnicul său să ne mărturisim păcatele; a dooa, să postim; al treilea lucru trebuiaşte să facem milostenie. (...) Trebuie să postim pentru ca să nu avem părtăşie cu diavolul, că nu s‑au făcut nimeni învăţat sau înţelept din cei ce s‑au răsfăţat în mâncări, nici din cei ce au alergat la veselii s‑au făcut ucenic bunătăţilor, nici iubitoriul de răsfăţăciuni, sfânt; nici cel ce vieţuiaşte trupeşte, părtaş împărăţiei ceriului” („Didahii”, 2010, p. 125).

„Ştiu bine că nu ne va lăsa obiciaiul şi năravul cel rău ca să ne postim de bucate; ce încailea să ne postim de răutăţi, că spre mâncare (n‑am cum mai zice într‑alt chip) ne îndeamnă blestematul acesta de pântece, dară a face rău n‑avem îndemnător pre nimeni. Că trupului îi trebuiaşte mâncare, iar sufletului nu‑i trebuiaşte răutăţi; şi din mâncare cunoşti (la focul) oarecare dulceaţă, iar din răutate nu să cunoşti alt nimic, fără numai vătămare de suflet şi călcare de lege” (Ibidem, p. 120).

Ierarhul georgian a învăţat poporul credincios că postul nu este o simplă abţinere de la anumite alimente, adică o dietă pentru sănătatea trupului, ci o nevoinţă a trupului pentru însănătoşirea sufletului şi înfrânarea de la patimile sufletului. „Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să‑l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sânt dulci bucatele fărʹ de sare, aşa nici postul fărʹ de rugăciuni. (...) Că ce folos iaste trupul să fie deşărt de bucate, iar sufletul a‑l umplea de păcate, ce folos iaste a fi galben şi ofilit de post, iar de pizmă şi urâciune a fi prins, ce folos iaste a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei, ce folos iaste a nu mânca carne şi cu hulele a rumpe carnea fraţilor noştri; ce folos iaste a nu conteni de cele ce sânt, uneori sloboade şi a face celia ce nu sânt niciodată, cu vreun mijloc, sloboade. Că Dumnezeu pre aceia iubeşte şi‑i cinsteşte pre carii să feresc de cele oprite” (Ibidem, pp. 120‑121).

„Nu amesteca postul cu meşteşugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socoteşte postu la tine vrăjmaş, dară nu iaste, fireşte greu. (...) Trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtosu să ne postim de rele, căci ne vatămăm sufleteşte, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârale ce aveţi obiciaiu ce vă pârâţi unul pre altul, ca să vă sărăciţi care lucru îl face numai singur diavolul” (Ibidem, p. 126).

Deşi original în modul de exprimare a predicilor sau a îndemnurilor sale morale, Sfântul Ierarh Martir nu aduce de la sine vreo învăţătură nouă, ci doar o îmbracă în înţelesuri noi pentru vremuri noi.