Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Înfiinţarea Capelei Ortodoxe româneşti din Paris (1853-1882)

Înfiinţarea Capelei Ortodoxe româneşti din Paris (1853-1882)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 23 Feb, 2021

În acest an omagial al pastoraţiei românilor din diasporă, stabilit de Patriarhia Română, rememorăm pagini ale istoriei exilului şi diasporei româneşti, diasporă care apare mai târziu, cumva datorită ataşamentului oamenilor faţă de patrie. Pentru români, multă vreme a existat doar conceptul medieval de pribegie şi acesta, în general, era apanajul domnilor şi al elitei boiereşti. Mai târziu, în zorii modernităţii, a fost utilizat termenul „exil”, care are caracteristici similare, fiind o etapă a existenţei elitelor la un moment dat, refugiul având loc din considerente de natură politică.

Această pendulare a românilor între ţara lor şi spaţiile europene ale exilului a dus la crearea, în ţările adoptive, a unor insule de Românie prin care se făcea mai suportabilă despărţirea de pământul natal şi de familii. Un astfel de loc a fost şi Capela Ortodoxă a românilor din Paris.

În 1848, întreaga Europă era cuprinsă de flăcările revoluţiei, de la Paris la Roma, până la Bucureşti. O generaţie întreagă s-a ridicat la luptă în numele unor idealuri comune: drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ieşirea din modelul tiranic al monarhiei şi proclamarea republicii, crearea unor state naţionale, eliberarea de sub stăpânirea străină. Nici spaţiul românesc nu a fost ocolit de revoluţie şi de prefacerile ei. Cei care s-au pus în slujba idealului naţional, liderii, erau tineri care îşi făcuseră studiile la Paris şi care intraseră acolo în contact cu spiritul şi idealurile revoluţiei.

Aşa se face că, în 1845, în Oraşul luminilor, apărea Societatea Studenţilor Români, care îl avea ca preşedinte de onoare pe poetul Lamartine, devenit ulterior unul dintre liderii importanţi ai Revoluţiei de la 1848 din Franţa. Scopul societăţii era acela de a crea un cadru comun de întâlnire pentru români şi desigur şi de a le alina dorul de ţară. Printre tinerii aceştia din Principatele Române se numărau Ion Ghica, C. A. Rosetti, Ion şi Dumitru Brătianu, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu. Sediul societăţii era în locuinţa lui Scarlat Vârnav şi tot aici a fost înfiinţată o bibliotecă românească. Acei tineri aveau acum, în patria revoluţiei şi a luminilor, prima insulă de Românie, unde moldovenii se întâlneau cu muntenii şi depănau amintiri din ţară, dar şi proiecte comune de viitor. Însă ceva lipsea. O biserică a lor!

Crescuţi în spiritul credinţei străbune şi în armonie cu legile Bisericii naţionale, ei au încercat să respecte participarea la slujbele duminicale ori din zilele marilor sărbători, însă nu îşi găseau locul. Nici bisericile catolice ori capela ortodoxă rusă nu le puteau oferi acea atmosferă de linişte şi pace pe care o aveau în ţară, în plus nu prea înţelegeau limba rusă. Cu toate acestea, de nevoie, ei apelau la capelanii ruşi pentru a se putea spovedi şi împărtăşi. A înfiinţa însă o capelă românească la Paris, ne spune preotul econom V. Pocitan, autorul primei istorii a acestei capele, nu era la fel de uşor ca înj­ghe­barea unei societăţi studenţeşti şi punerea bazei unei biblioteci cu cărţi româneşti. Au trecut ceva ani până când dorinţa aceasta avea să se întrupeze. Alături de studenţi, la începutul anului 1849, rândurile românilor din Paris încep să se mărească odată cu sosirea în exil a fruntaşilor Revoluţiei de la 1848 din Principatele Române. Acum avea loc prima mare emigraţie politică a românilor.

A fi în exil la jumătatea veacului al XIX-lea nu era un privilegiu şi nici o vacanţă. Condiţia exilatului era una ingrată. Autorităţile îl priveau cu suspiciune şi erau atenţi la activitatea acestuia. Viaţa în pribegia pariziană era modestă, marcată de lipsuri şi de privaţiuni. Traiul la Paris nu era nici uşor şi nici ieftin. Unii dintre exilaţi erau nevoiţi să caute slujbe mărunte administrative, alţii mai primeau din când în când câte un mic ajutor din ţară. Documentele din arhive ne arată că pentru traiul în exil al unor personalităţi naţionale, precum Nicolae Bălcescu, fraţii Brătianu ori Mihail Kogălniceanu, familiile acestora făceau mari sacrificii şi îşi ipotecau adesea moşiile pentru a le oferi mijloacele de subzistenţă. 

Exilul unui arhimandrit

Printre numeroşii revoluţionari români din exil s-a aflat şi o faţă bisericească, Iosafat Snagoveanu (1797-1872). Unele surse îl numesc Ioasaf. Oricum, avem puţine coordonate ale biografiei sale. S-a născut în judeţul Prahova, a fost preot la Slănic, apoi la Mizil, iar între anii 1834 şi 1842 a fost preot la biserica Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti. O dramă personală, moartea soţiei şi a copilului, l-a determinat să se călugărească, iar mai târziu devine egumen la Mănăstirea Snagov.

În vremea Revoluţiei de la 1848, arhimandritul se află în fruntea bucureştenilor care îi primesc pe liderii revoluţionari sosiţi de la Islaz. Adeziunea sa la idealurile paşoptiste i-a determinat pe liderii mişcării şi ai guvernului revoluţionar să îl numească membru în „Comisiunea pentru desrobirea ţiganilor”. Odată cu înfrângerea revoluţiei, a fost considerat indezirabil de către autorităţile otomane din moment ce a luat calea exilului, fugind iniţial în Transilvania. În cele din urmă ajunge la Paris, exact în momentul în care studenţii şi ceilalţi membri ai exilului resimţeau o acută nevoie a unui preot şi duhovnic. Într-un articol publicat în periodicul „Steaua Dunării” din anul 1856, arhimandritul istoriseşte peregrinările şi gândurile sale din acei ani grei: „Expatriat din ţara mea, despuit chiar şi de averea ce am avut, după ce am fost silit a mă rătăci prin multe ţări streine, izbutiu în sfârşit a ridica un altar de religia părinţilor mei... dar fiind pe pământ strein, adesea ori, în rugile mele, nu m-am putut opri a nu zice şi eu ca David, #Dară, cum voiu cânta cântarea Domnului în pământ strein$. De te voi uita Românie, uitată să fie dreapta mea...”

Sosirea lui Iosafat a umplut un mare gol pentru exilaţi. Aveau în sfârşit un duhovnic, un om destoinic care a luat iniţiativa de a înfiinţa o capelă pentru români, care să devină un colţ de ţară la Paris. Capela a funcţionat într-o casă din cartierul latin, pe Rue Racine, la nr. 22, în apropiere de vestita Universitate Sorbona. Imobilul închiriat era, desigur, impropriu pentru cerinţele unui edificiu ecleziastic, cu toate acestea însă a servit acestui scop nobil, începând cu data de 22 noiembrie 1853 şi până în ziua de 12 august 1882, când a fost achiziţionată o capelă potrivită nevoilor unei biserici ortodoxe, cu sprijinul regelui Carol I şi al guvernului ţării.

Ctitorii de la 1853 şi 1854, după cum apar într-o dare de seamă din anul 1855, au fost 32 de membri ai unor ilustre familii româneşti, precum: Ghica, Golescu, Manu, Pleşoianu, Paleologu, Creţulescu, Lahovari, Fălcoianu, Cantacuzino, Sturdza. Ei au donat 13.729 de franci (suma pare modestă, dar dacă o convertim în banii de astăzi ar însemna câteva milioane de euro) pentru plata chiriei, procurarea obiectelor de cult, a cărţilor, pentru salariul preotului şi al cântăreţului. Dincolo de aspectele materiale, important a fost faptul că, în scurt timp, capela românească a devenit un spaţiu al comunităţii spirituale româneşti, un vector al unităţii românilor din Paris. Şi cel mai important, omul care i-a adus împreună a fost arhimandritul Iosafat. În 1855, Vasile Alecsandri scria în „România literară” următoarele, îndemnându-i pe românii cu dare de mână să sprijine o listă de subscripţie pentru capela de la Paris: „Nu de mult s-a înfiinţat o capelă românească, chiar în cartierul studenţilor. Ea s-a deschis prin stăruinţa vrednică de toată lauda a unui preot cuvios din Valahia şi cu micul ajutor de bani al proscrişilor de la 1848… acel lăcaş sfânt se umple de dame române, de studenţi şi de copii, cari vin să unească rugile lor cu ale cuviosului preot pentru fericirea şi viitorul României”.

Până la trecerea sa la Domnul, survenită la 15 noiembrie 1872, arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost cel care i-a adunat pe români în jurul capelei ortodoxe şi cel care a militat activ, de la Paris, pentru unirea principatelor, publicând articole în presă şi scriind lucrări de popularizare a credinţei ortodoxe. A fost înmormântat în cimitirul Montparnasse, iar pe piatra sa tombală scrie: „Aici odihneşte arhimandritul Iosafat Snagoveanu, fondator al Capelei Române din Paris”.