Instituirea Sfintei Împărtăşanii şi importanţa ei în viaţa Bisericii

În şedinţa sa de lucru din 29 octombrie 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat propunerea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, privind declararea, în Patriarhia Română, a anului 2014 ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni (vezi Anul omagial euharistic şi Anul comemorativ al Sfinţilor Brâncoveni, în săptămânalul „Lumina de Duminică“, nr. 1 (423) anul X (2014), din 12 ianuarie, p. 4).

În legătură cu aceste teme, a fost aprobat un bogat şi multilateral program de dezbatere şi evidenţiere a multiplelor aspecte ale acestor subiecte, între care şi publicarea, de către teologi, a unor articole şi studii în publicaţiile noastre de specialitate. Pentru cotidianul „Ziarul Lumina“ al Centrului de presă BASILICA al Patriarhiei Române, până în prezent, au fost publicate un număr de studii şi articole privind Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Începând cu acest număr al ziarului, în cadrul rubricii „Răspunsuri liturgice“ vor fi publicate articole privind Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie. Cum este firesc, vom începe cu instituirea şi importanţa Sfintei Euharistii în viaţa Bisericii. De la început trebuie să facem precizarea că Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Euharistie sau Sfânta Cuminecătură este una din cele 7 Taine ale Bisericii, dar ea nu are o rânduială proprie, adică nu are un tipic al ei separat, ci se săvârşeşte ca şi Taina Sfintei Mirungeri sau a Confirmării în cadrul altei lucrări sfinţitoare din cultul divin, adică al Sfintei Liturghii. Administrarea Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii sau a Sfintei Cuminecături este un moment din rânduiala Sfintei Liturghii. De aceea putem spune că odată cu instituirea Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii a luat fiinţă şi Sfânta Liturghie, şi invers. Simplă la început, având în conţinutul său sfinţirea darurilor de pâine şi de vin şi împărtăşirea cu ele a slujitorilor şi credincioşilor, Sfânta Liturghie s-a dezvoltat cu timpul până la forma de astăzi; dar primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii a rămas un moment în cadrul acesteia, cel mai important după sfinţirea darurilor. Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii sau a Sfintei Cuminecături este lucrarea sfântă sau actul prin care primim în fiinţa noastră, sub forma pâinii şi a vinului, transformate, prin puterea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, pe Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Despre pâine ca Trup al Său şi vin ca Sânge al Său vorbise Mântuitorul cu mult înainte de Patimile Sale, şi anume în cuvântarea pe care a ţinut-o mulţimilor, după săvârşirea minunii înmulţirii pâinilor în pustie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6, 51)..., „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el... Cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine... Cel ce mănâncă această pâine va trăi în vecie“ (Ioan 6, 53-58). În aceste cuvinte ale Mântuitorului este cuprinsă şi esenţa Tainei Euharistiei, adică este vorba de realitatea Trupului şi a Sângelui Său şi de efectele benefice ale împărtăşirii cu ele, adică dobândirea vieţii veşnice, învierea în ziua cea de apoi şi rămânerea cu Hristos.

Cu toate că cele rostite de Mântuitorul erau lucruri foarte clare, ucenicii şi mulţimea nu erau în stare să le înţeleagă şi să le accepte. De aceea, a amânat şi a căutat un alt prilej mai potrivit şi favorabil instituirii Sfintei Euharistii. Acel moment a fost Cina cea de Taină, care a avut loc în ajunul morţii Sale pe Cruce, adică joi seara, în ziua de 13 Nisan. În cadrul acestei mese, la care Mântuitorul era împreună cu ucenicii Lui, aşa cum istorisesc Sfintele Evanghelii, „pe când mâncau ei, Iisus luând pâine şi, binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, şi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28; vezi Mc 14, 22-24; Lc 22,19-20). Momentul instituirii Sfintei Euharistii este istorisit şi de Sfântul Apostol Pavel: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.“

Precizările pe care le fac Sfintele Evanghelii şi Epistola către Corinteni sunt foarte importante, mai ales în legătură cu hrana folosită la Cină. Atât Evangheliştii, cât şi Apostolul Pavel vorbesc despre pâine dospită (grecescul artos), pe care Mântuitorul a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor. Aceasta ne duce în mod sigur la concluzia că „Cina cea de Taină“ în cadrul căreia Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie a fost o serbare anticipată a Paştelui iudaic din acel an, sau o masă specială, anume pregătită de către Mântuitorul la sfârşitul activităţii Sale mesianice, o masă de despărţire, dar cu caracter religios, în cursul căreia a instituit Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii. Fiind o masă festivă, care a avut loc în ziua de joi, este de la sine înţeles că pâinea folosită nu a fost azimă, căci azimile încă nu intraseră în uz, ci pâine dospită, aşa cum s-a folosit de la început şi se foloseşte şi azi de către Biserica Ortodoxă (vezi pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 1980, pp. 162-165).

Instituind Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină, Mântuitorul avea să pecetluiască cu Trupul şi mai ales cu Sângele Său noul Testament sau Legământ, prin jertfa de pe Golgota, prin răstignirea pe Cruce. Jertfa sângeroasă a Mântuitorului urma să fie adusă de aici înainte de ucenicii Săi, sub forma sacramentală, nesângeroasă a pâinii şi a vinului, întrebuinţate la hrana zilnică. Porunca Mântuitorului: „Aceasta să faceţi întru pomenirea mea“ (Lc. 22, 19 şi I Cor. 11, 24) era de fapt învestirea ucenicilor cu puterea de a săvârşi Sfânta Euharistie. Mai departe aceştia au transmis-o arhiereilor şi preoţilor, care au în centrul activităţii lor pastorale săvârşirea şi administrarea Sfintei Euharistii. Pornind de la Cina cea de Taină şi mai ales după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului la cer, săvârşirea Sfintei Euharistii şi administrarea acesteia au devenit o realitate în viaţa Bisericii şi a credincioşilor. Cartea „Faptele Apostolilor“, care istoriseşte viaţa Bisericii creştine la începuturile ei, ne arată că primii creştini „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, lua împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii“ (Fapte 2, 42 şi 46). Termenul de „frângerea pâinii“ este cel care se foloseşte pentru Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie. Din text reiese că „frângerea pâinii“ se făcea în casele particulare în fiecare zi şi era însoţită de masa comună, hrana împreună, care nu era altceva decât agapa, adică masa dragostei.

Odată instituită de către Mântuitorul, Taina Sfintei Euharistii sau a Împărtăşaniei a devenit coloana verticală a vieţii creştine şi a Bisericii. În jurul ei a gravitat toată activitatea. Altarul bisericii în care se săvârşeşte Sfânta Euharistie, în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie şi din care se dăruieşte credincioşilor Sfânta Cuminecătură a devenit lucrul în jurul căruia se strâng credincioşii şi din care iradiază către credincioşi darurile Sfântului Duh, atât din puterea Sfintei Euharistii, cât şi din cea a celorlalte lucrări sfinţitoare săvârşite aici. Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie a fost mereu socotită darul cel mai de preţ pe care Biserica îl oferă credincioşilor, „antidotul nemuririi“, cum o numesc unii dintre Sfinţii Părinţi, şi mijloc prin care se dobândeşte viaţa veşnică. La începutul vieţii creştine, Sfânta Împărtăşanie era semnul şi dovada adevăratei apartenenţe la Biserică. De aici şi împărtăşirea deasă a primilor creştini şi pedeapsa impusă de Biserică de a exclude din comunitea creştină pe cei care lipseau nemotivat mai mult de patru duminici de la slujba Sfintei Liturghii şi deci de la Sfânta Împărtăşanie. Tot aşa se explică şi pedeapsa, canonul sau epitimia opririi pe o perioadă de mulţi ani de la primirea Sfintei Împărtăşanii, pentru anumite păcate grele, interzicerea de a primi Sfânta Cuminecătură fiind în vechime un canon greu.

Astăzi, acelaşi canon nu mai are greutatea pe care o avea altădată, de acea oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, pe perioade mari, nu mai este indicată, ci trebuie aplicată cu înţelepciune, pentru a nu îndepărta de Biserică pe credinciosul păcătos.

Ceea ce trebuie precizat în catehezele şi predicile noastre este necesar să se refere la însemnătatea Sfintei Împărtăşanii în viaţa creştină, că ea este cea mai importantă dintre Tainele Bisericii, căci dacă în celelalte Sfinte Taine primim harul în diferite chipuri, forme şi mărimi, în Sfânta Împărtăşanie Îl primim pe Însuşi Iisus Hristos în fiinţa noastră. De asemenea, trebuie subliniată negreşit obligaţia şi practica de a ne împărtăşi, căci fără primirea Sfintei Cuminecături nu ne putem numi creştini.

De asemenea, trebuie să avem grijă ca la fiecare Sfântă Liturghie să existe măcar un creştin care să primească Sfânta Împărtăşanie şi care să reprezinte poporul dreptcredincios. Liturghia nu-şi atinge scopul principal dacă nu avem măcar un credincios care să se împărtăşească, urmând a se împărtăşi numai preotul. Scopul Sfintei Liturghii este dublu: sfinţirea darurilor de pâine şi de vin şi împărtăşirea preoţilor slujitori şi a credincioşilor (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)