Interpretarea în literă și în duh a Sfintei Scripturi

Pentru comunitățile creștine din perioada primară, textele scripturistice au constituit o veritabilă hrană duhovnicească, o mărturie clară a vieții și activității Mântuitorului Hristos, precum și una dintre sursele principale ale dezvoltării cultului. În ceea ce privește interpretarea Scripturii, însă, unde „litera” proslăvită de iudaism începea să fie acoperită de „duhul” exegezei creștine, s‑a întâmplat nu de puține ori ca părerile să difere, conducând fie la o hermeneutică rigidă și închistată, fie la un alegorism superficial. Din acest punct de vedere, comentariile scripturistice ale lui Origen au prezentat prima opțiune echilibrată asupra problemei.

În general, Origen, Clement Alexandrinul și alți reprezentanți de seamă ai școlii alexandrine sunt descriși ca având o înclinație extremă către interpretarea alegorică a Scripturii și mai puțin către exegeza literară, istorică. Dacă despre Clement Alexandrinul se poate afirma acest lucru, acesta tinzând în operele sale să dea unele interpretări cel puțin forțate anumitor pasaje scripturistice, nu același lucru se poate spune despre Origen. Din contră, acesta dovedește în multe locuri un echilibru al interpretării, între pragmatismul „literei” și suple­țea „duhului” ascuns în aceasta. În acest sens, un pasaj definitoriu din operele sale ne spune următoarele: „Ar fi un cărturar prudent și cu mare învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu cel care știe să scoată «din vistieria sa vechi și noi» (Matei 13, 52), dacă ar ști să înlăture din fiecare pasaj al Scripturii atât litera care omoară și să caute duhul «care face viu» (2 Corinteni 3, 6), cât și să întărească învățătura literei și să stimuleze caracterul ei folositor și obligatoriu, să păzească înțelesul istoric care ajută la pătrunderea sensului tainic” (Origen, „Omilia a XI‑a la Numerii”, II, în: Scrieri alese, vol. I, P.S.B. 6, trad. pr. Teodor Bodogae, pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, București, EIBMBOR, 1981, p. 161). Ceea ce observăm este că, pentru Origen, înțelesul alegoric nu numai că nu exclude sensul istoric al pasajului scripturistic analizat, ci îi scoate în evidență cu atât mai mult importanța acestuia. O privire exclusivă asupra înțelesului istoric ne privează de profunzimea reală a Scripturii, îndemnându‑ne la o atitudine superficială și revanșardă, care nu ține cont decât de aplicarea strictă a sensului de bază. În schimb, o exegeză pur alegorică ne îndepărtează de sensul inițial al textului, fărâmițând unitatea acestuia, de vreme ce fiecare parte a fragmentului analizat poate fi interpretată în mod diferit, fără ca sensurile extrase să aibă vreo legătură intrinsecă. De aceea, înțelepciunea exegetului constă în primul rând în capacitatea de a păstra această legătură vie între „literă” și „duh”, nu de a suprima una în favoarea celeilalte. Dacă iudaismul a favorizat „litera”, acesta s‑a îndepărtat de privirea legii drept călăuză pentru Hristos, la fel cum alegorismul exagerat a condus la tot felul de interpretări fanteziste, care au favorizat apariția gnosticilor, capabili să efectueze numai o exegeză fragmentară a Scripturii și dornici să excludă tot ceea ce nu se încadra în această falsă interpretare a lor. Să ne aducem aminte de Marcion, Valentin sau Basilide, care au distrus unitatea textelor scripturistice cu alegorismul lor exagerat, punând Scriptura în urma ideilor lor, nu invers.

Raportul între „literă” și „duh”

 Cu toate că subliniază impor­tanța ambelor modalități de interpretare ale Scripturii, Origen nu este dispus să le acorde un nivel egal. El afirmă la un moment dat: „Spun aceasta celor care sunt aderenți după literă, care nu cred că legea ar fi duhovnicească și că trebuie înțe­leasă în sens duhovnicesc. Noi știm că cele scrise n‑au fost redactate pentru a face istoria vechiturilor, ci pentru învățătura noastră mântuitoare. Așa înțele­gem noi că ceea ce citim din Sfânta Scriptură este totdeauna actual și nu numai pentru această lume, pe care o imaginează Egiptul, ci și pentru fiecare din noi” (Origen, „Omilia a II‑a la Cartea Ieșirii”, I, în: Scrieri alese, p. 64). Istoria este plină de oameni care au săvârșit erori fundamentale prin adoptarea exclusivă a interpretării după literă. Astfel se nasc atât fundamentaliștii, cei care nu înțeleg niciodată înțele­sul mai înalt al Scripturii și își doresc ca toți cei din jur să‑și niveleze aspirațiile și viața după normele lor fanatice, dar și „li­terații”, care se ascund în spatele metodei istorico‑critice pentru a‑și justifica lipsa de credință și care „demitizează” Scriptura în numele literei, fără a înțelege și a gusta nimic din bucuria „duhului”. De aceea, este bine să ne călăuzim în interpretarea Scripturii după operele Sfinților Pă­rinți - Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Milanului, Grigorie Dialogul, Teofilact al Bulgariei -, care ne‑au lăsat nenumărate exegeze ale cuvintelor Scripturii, altfel există riscul să cădem în tot felul de păreri eronate. Așa cum spunea Sfântul Apostol Petru: „Îndelunga‑răbdare a Domnului nostru socotiţi‑o drept mântuire, precum v‑a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Petru 3, 15‑16).

„Litera” și „duhul” Evangheliei

 Origen ne oferă la un moment dat un pasaj minunat în care afirmă că întreaga Sfântă Scriptură poate fi considerată ca o Evanghelie, ca o prefigurare și confirmare certă a iconomiei lui Hristos, evenimentul care reprezintă de fapt „vestea cea bună”. El afirmă următoarele: „Întreaga Sfântă Scriptură este o Evanghelie, dacă a evangheliza înseamnă vestirea unei bunătăți și dacă toate evenimentele care pregătesc venirea în trup a lui Hristos vestesc tocmai pe Hristos, în Care se împlinesc toate aceste bunătăți 

(…), atunci cuvintele tuturor prorocilor fac într‑un anumit fel parte din Evanghelie” (Origen, „Cartea a II‑a din Comentariul la Evanghelia după Ioan”, XV, în: Scrieri alese, vol. II, P.S.B. 7, trad. pr. Teodor Bodogae, pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, București, EIBMBOR, 1982, p. 163). În contextul în care tot ceea ce înțelegi din această vastă „Evanghelie” este doar „litera”, Hristos nu îți revelează decât partea Sa umană, în timp ce partea Sa divină rămâne ascunsă pe veci. Având în vedere că viața noastră nu poate să se dezvolte duhovnicește fără harul dumnezeiesc, ne întrebăm: cum este posibil să pri­­vești Scriptura ca un text viu, hrănitor și lucrător, atât timp cât nu încerci să guști și din „duhul care face viu” (2 Corinteni 3, 6)? Nu o transformi oare într‑un text lipsit de viață, limitat, atât de uman, încât nu deschide nici o poartă către partea sa dumnezeiască? Este însă suficient să observi exegezele patristice pentru a realiza că, în realitate, profunzimea textelor scripturistice încă nu ți s‑a descoperit, iar litera acestora este doar prima treaptă, nu cea din urmă.