Învățături despre aspectele exterioare ale rugăciunii în scrierile lui Origen

Origen a fost, prin exce­len­ță, un om al Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu fiind, în scrierile acestui autor alexandrin, o continuă ruminatio. Pentru Origen, Sfânta Scriptură este autoritatea absolută a Adevărului, negăsind vreo cugetare a lui care să nu se fundamenteze pe cuvântul scripturistic.

Spiritualismul scripturistic profund, care caracterizează gândirea lui Origen, nu a făcut ca acesta să se ocupe doar de aspectele duhov­nicești în scrierile lui, ci s-a preocupat și de aspectele exterioare ale acesteia: rolul trupului în lucrarea rugăciunii, locul și timpul săvâr­-șirii ei etc., în care acesta vede, to­tuși, de cele mai multe ori, realități spirituale, pe care încearcă să le înțeleagă și să ni le facă cunoscute: „Dacă credem că «Legea este duhovnicească» (Romani 7, 14) și dacă înțelegem duhovnicește cuprinsul ei, atunci din acest text se degajă o mare dobândă pentru suflet. Textul acesta mă învață că, dacă depășesc nepu­tința copilăriei și voi încerca să am cugetul unui copil și dacă «devenit bărbat am lepădat cele ale copilului» (1 Corinteni 13, 11), aș zice că am devenit un «om nou»” (Origen, Omilii la Numeri, I, 1, în: Scrieri alese. Partea I: Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, traducere de pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de pr. prof. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 6, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 140).

În acest sens, în tratatul său Despre rugăciune, pe parcursul a două capitole (XXXI și XXXII), Origen tratează aspectele formale ale rugăciunii: despre locul rugăciunii, despre timpul potrivit rugăciunii, ținuta fizică din timpul rugăciunii, precum și direcția în care trebuie să privim. Ascultând de cuvintele Sfintei Scripturi, Origen recomandă ce atitudine a corpului corespunde cel mai bine stării spirituale necesare persoanei care se roagă, poziția „cea cu întinderea mâinilor și cu ochii ridicați” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284), indicând ideea că astfel trupul este pregătit pentru a reflecta mai îndeaproape caracteristicile specifice sufletului, în momentul rugăciunii, devenind ca icoana acestuia. Astfel, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, „descriind dispoziția, că trebuie să ne rugăm fără mânie și fără ceartă, iar pentru ținută, să ridicăm mâini cuviincioase (1 Timotei 2, 8) [...], iar cu privire la orientarea privirii, se spune în cartea Înțelepciunii lui Solomon: «Să se înțeleagă că trebuie să mânecăm și să-Ți mulțumim mai înainte de răsăritul soarelui și să privim spre înălțarea Soarelui luminii» (Înțe­lep­­ciu­nea lui Solomon 16, 28)”  (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, pp. 283-284).

Locul rugăciunii

Origen, pornind de la cuvântul Mântuitorului Hristos: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11, 10) și de la sfatul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Timotei (1 Timotei 2, 8), spune că trebuie să ne rugăm în orice loc, însă pentru a nu fi tulburați de nimeni și de nimic este mai bine a ne ruga în propria casă, alegând în aceasta un loc potrivit: „Cât despre loc, trebuie știut că orice loc este potrivit pentru rugăciune, pentru cine se roagă cum se cuvine. Pentru ca fiecare să-și săvârșească rugăciunea în liniște și fără să fie tulburat, fiecare poate avea un loc anumit și ales în propria lui casă, dacă este posibil, locul cel mai de frunte, ca să zicem așa, și acolo să ne rugăm, făcând pe lângă o cercetare generală și o apreciere dacă la locul rânduit pentru rugăciune nu s-a săvârșit vreo nelegiuire și nu s-a făcut ceva împotriva judecății sănătoase” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 4, p. 285). Cardinalul Jean Daniélou vede aici o mărturie pentru existența oratoriilor în casele particulare încă din secolul al III-lea (Jean Daniélou, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948, p. 45). În acest context, Origen pune problema moralității săvârșirii rugăciunii în locul în care are loc unirea trupească dintre soți, pretinzând doar ca în locul în care se săvârșește rugăciunea să nu se fi făcut vreo nelegiuire, „căci, dacă a făcut aceasta, el s-a adus, oarecum, nu numai pe sine, ci și locul rugăciunii sale într-o astfel de stare, încât privirea lui Dumnezeu se întoarce de acolo” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 4, pp. 285-286). Origen nu este adeptul unei asceze severe și nesăbuite, ci creștinul căsătorit trebuie să împlinească cu rânduială cele ale căsătoriei, urmând întru totul învățăturii Sfântului Apostol Pavel: „Iată şi o altă îndrumare despre felul în care trebuie să ne rugăm: «Bărbaţi şi femei, să nu vă lipsiţi unul de altul, decât numai cu bună învoială şi până la un timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, iar după aceea să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre» (1 Corinteni 7, 5). Reiese, aşadar, din cele de mai sus că rugăciunea nu-i pe drum bun dacă lucrarea tainelor negrăite ale căsniciei nu e respectată cum se cuvine şi fără patimă; căci buna înţelegere dintre soţi înlătură dezordinea patimilor, potoleşte poftele şi împiedică bucuria păgubitoare a satanei” (Origen, Despre rugăciune, II, 2, p. 202).

De la rugăciunea particulară, Origen trece la rugăciunea comunitară, spunând că acel loc de rugăciune „e plăcut și folositor, în care se adună credincioșii, unde și puterile înge­rești sunt de față la adunările cre­dincioșilor și unde e de față puterea Domnului și Mântuitorului nostru și pe lângă aceasta și duhul sfinților, și cred că și al celor mai de demult adormiți, precum și, desigur, al acelora care mai sunt încă în viață, deși nu este ușor de arătat în ce fel” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 5, ­p. 286), concluzionând că „locul cel mai potrivit pentru rugăciune este acela unde se adună sfinții, în biserică” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 7, p. 288).

Timpul pentru rugăciune

Urmând Sfântului Apostol Pavel, care recomandă creștinilor rugăciunea neîncetată (1 Tesaloniceni 5, 17), Origen consideră că trebuie să ne rugăm continuu, „considerând întreaga viață a creștinului ca o neîntreruptă și mare rugăciune, din care ceea ce numim noi în mod obișnuit «rugăciune» nu-i decât o părticică”, înțelegând prin aceasta, sigur, nu rugăciunea cu buzele, ci o stare duhovnicească a creștinului: „Întrucât săvârșirea binelui și împlinirea poruncilor fac parte din rugăciune, trebuie să înțelegem că nu se poate să nu împreunăm rugăciunea cu fapta bună și fapta bună cu rugăciunea” (Origen, Despre rugăciune, XII, 2, p. 224). Rugăciunea obișnuită, cea cu buzele, trebuie săvârșită de cre­din­cioși „cel puţin de trei ori pe zi, după cum reiese din istoria lui Daniel, care se ruga de trei ori pe zi în vremea când ştim că-l pândea un pericol atât de mare (Daniel 6, 11-12). Şi rugăciunea lui Petru de la ora a şasea, când s-a urcat pe acoperiş ca să se roage (Fapte 10, 9) şi a văzut acel vas pogorându-se din cer, care a fost lăsat jos pe pământ de cele patru capete (Fapte 10, 11), marchează pe cea de a doua din cele trei rugăciuni din zi despre care vorbește David: «Dimineața vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea» (Psalmul 5, 3), pe când a treia, cea din urmă, se află exprimată în cuvintele: «Ridicarea mâinilor mele este o jertfă de seară» (Psalmul 140, 2). Dar am fi fără de cuviință dacă am trece timpul nopţii fără de rugăciune, întrucât David zice: «La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale» (Psalmul 118, 62), precum Pavel, cum se mărturiseşte în Faptele Apostolilor (Fapte 16, 25), s-a rugat la Filipi deodată cu Sila, la miezul nopţii, şi a lăudat pe Dumnezeu, încât şi cei din temniţă i-au auzit” (Origen, Despre rugăciune, XII, 2, pp. 224-225). Astfel, unii cercetători ai scrierilor lui Origen au considerat că cele trei rugăciuni din zi ar trebui înțelese astfel: prima la miezul nopții, a doua înainte de masă, a treia seara; alții au propus ceasurile III, VI și IX (cf. P.G. 11, 1647). Sigur că Origen nu atribuie aceste rugăciuni unor ore precise, însă ceea ce spune lămurit este că trebuie să avem rugăciune neîncetată și să nu uităm de pravilă atât seara, cât și la ivirea zorilor: „ceea ce se pare să fie luat din psalmi, unde este scris: «ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară». Şi tot aşa în legătură cu locul: «Vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul»” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, pp. 283-284).

După exemplul Mântuitorului, Arhiereul Cel Veșnic și mijlocitor necontenit pentru noi înaintea Tatălui, și noi trebuie să ne rugăm fără încetare: „El Se roagă cu cei care se roagă şi stăruie pentru cei care stăruie. Însă El nu Se roagă ca pentru nişte casnici ai Săi, pentru aceia care nu se roagă necontenit în numele Său, nici nu va reprezenta ­înaintea lui Dumnezeu pe cei care nu urmează îndrumările Sale de a se ruga în tot timpul, fără să se ostenească”. (va urma)