Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Învățături despre aspectele exterioare ale rugăciunii în scrierile lui Origen (II)

Învățături despre aspectele exterioare ale rugăciunii în scrierile lui Origen (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 08 Mar, 2022

Origen denumește starea duhovnicească, care trebuie să preceadă rugăciunea, cu termenul katastasis, în timp ce atitudinea exterioară, poziția sau ținuta este desemnată de cuvântul grecesc shema. În acest caz, „distincția terminologică nu trebuie înțeleasă într-un sens prea rigid, ci trebuie văzută mai presus de toate ca un semn al efortului lui Origen de a evidenția lucrarea rugăciunii în toată plinătatea ei și, prin urmare, de a ilustra dinamica rugăciunii ca lucrare care implică atât sufletul, cât și trupul. Mai mult decât atât, aceste două dimensiuni sunt deja înscrise în pasajul biblic la care alexandrinul revine constant pentru a-și stabili raționamentul: este vorba de 1 Timotei 2, 8-9, care, în ochii lui, dictează condițiile esențiale ale persoanei care se roagă” (Lorenzo Perrone, La preghiera secondo Origene. L’impossibilità donata, Ed. Morcelliana, Brescia, 2011, pp. 153-154). Origen pare preocupat mai ales de asigurarea condițiilor interioare corecte pentru actul de rugăciune, insistând asupra necesității de a „înălța sufletul”, chiar înainte de a „înălța mâinile și ochii” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284). Această înălțare duhovnicească este posibilă prin retragerea în singurătate, printr-un efort de concentrare interioară și de detașare de tulburările cauzate de gânduri, prin amintirea de Dumnezeu și curățirea consecventă de tot ceea ce nu este conform cu cele dumnezeiești, având sentimentul de iertare și dragoste pentru toți: „Cred că cine are să vină la rugăciune, dacă se reculege puţin şi se pregăteşte, atunci va fi mai cu grijă şi mai concentrat pe toată durata rugăciunii. Dacă am alungat orice ispitire şi orice tulburare a gândurilor, dacă ne-am adus aminte după cât e posibil de măreţia momentului care se apropie, dacă suntem conştienţi că e lucru nesimţit să ne apropiem de Dumnezeu cu lene, cu nepăsare şi oarecum cu dispreţ, şi dacă am îndepărtat toate preocupările străine, ei bine, numai aşa să venim la rugăciune, întinzând oarecum sufletul înaintea mâinilor şi ridicând spre Dumnezeu cugetul şi, înainte de a ne ridica de jos, să înălţăm inima, așezând-o în faţa Stăpânului a toate, fără să mai păstrăm nici o amintire a celor care ne-au nedreptăţit, aşa cum vrem ca nici Dumnezeu să nu-şi amintească de câte am păcătuit împotriva Lui şi a altora din cei mai apropiaţi, sau de câte mai suntem conştienţi că le-am făcut împotriva bunului simţ” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284).

Cea mai bună poziție a trupului în timpul rugăciunii este cea cu mâinile întinse și cu ochii ridicați, Origen văzând în această postură a trupului icoana sufletului rugătorului, însă rugăciunea neîncetată nu solicită o anumită postură a trupului, iar circum­­­stanțele pot solicita și altă poziție: „Nu trebuie să ne îndoim că din nenumăratele poziţii ale trupului nostru la rugăciune, cea cu întinderea mâinilor şi ridicarea ochilor este de preferat îna­inte de toate, căci trupul aduce astfel imaginea însuşirilor care se potrivesc mai bine sufletului la rugăciune. Zicem acest lucru dacă nu există alte împrejurări care le-ar infirma. Căci, în anumite împrejurări, este cuvenit să ne rugăm şi șezând, de pildă din cauza unei boli de picioare, care nu poate fi trecută cu vederea, sau chiar zăcând din cauza unei febre sau a altor slăbiciuni de acest fel. Alteori, din cauza împrejurărilor, când, de exemplu, navigăm sau afacerile nu îngăduie să ne retragem şi să facem rugăciunea cuvenită, atunci ne putem ruga şi fără să dăm de înţeles că facem aceasta” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284). Înălțarea mâinilor în timpul rugăciunii este asemănată de Origen, în alte omilii, cu brațele ridicate de Moise la rugăciune, ce prefigurau brațele Domnului răstignit pe Cruce: „De ce se tem demonii? De ce tremură? Desigur, de crucea lui Hristos [...]. Iată-i deci «cuprinşi de frică şi de cutremur», când văd semnul crucii înfipt temeinic în noi şi «măreţia acelor braţe», pe care Domnul le-a întins pe Cruce după ce spune: «în toată vremea am întins mâinile Mele spre acest popor necredincios şi făţarnic». Ei nu se vor teme şi spaima nu-i va cuprinde, decât dacă văd, în fine, această cruce a lui Hristos şi dacă puteţi spune: «Mie să nu-mi fie a mă lauda, fără numai în crucea Domnului meu Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume» (Galateni 6, 14)” (Origen, Omilii la Cartea Ieșirii VI, VII, în coll. PSB, vol. 6, p. 102). Rugăciunea cu mâinile ridicate nu era o noutate, ea fiind menționată încă din Antichitate, de către filosoful Aristotel, care scria că „toți oamenii ridicăm mâinile către cer pe când ne rugăm”, sau de către oratorul Demostene: „înălțând mâna dreaptă și mâna stângă tuturor zeilor olimpieni și zeițelor olimpiene” (Aristotel, Despre Univers, 6, 400 a, în Aristotle, On Sophistical Refutations. On Coming-to-be and Passing Away. On the Cosmos, coll. Loeb Classical Library, no. 400, trad. Edward Seymour Forster și David John Furley, Harvard University Press, 1955, p. 400).

În ceea ce privește îngenuncherea, Origen spune că e potrivită rugăciunii de pocăință, fiind simbolul omului smerit, dar și semnul adorării lui Dumnezeu: „Atunci când vrem să ne învinovăţim de propriile păcate înaintea lui Dumnezeu trebuie să plecăm genunchii şi să ne rugăm pentru a ne izbăvi de ele şi pentru iertarea lor. Această atitudine e simbolul omului care se smereşte şi se supune, cum spune Sfântul Pavel: «Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care îşi trage numele orice neam şi în cer şi pe pământ» (Efeseni 3, 11-15). Plecarea duhovnicească a genunchilor e numită aşa pentru că toate se pleacă înaintea lui Dumnezeu, în numele lui Iisus, şi orice există se supune Lui. Apostolul pare să arate acest lucru în cuvintele: «Ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământești şi al celor de dedesubt» (Filipeni 2, 10)” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 3, pp. 284-285). 

Direcția spre care ne rugăm

Capitolul XXXII din tratatul lui Origen Despre rugăciune este dedicat direcției (κλίμα) spre care trebuie să fim orientați atunci când ne rugăm: „cine nu va recunoaşte îndată că răsăritul ne arată ceea ce trebuie să cerem şi că într-acolo trebuie să ne îndreptăm, în semn că sufletul priveşte spre răsăritul adevăratei lumini?” (Origen, Despre rugăciune, ΧΧΧΙΙ, 1, p. 288). Întotdeauna este de preferat să ne rugăm către răsărit, nu către apus: „Iar dacă în mod raţional este de preferat răsăritul, de ce să n-o facem pretutindeni la fel ?” (Origen, Despre rugăciune, ΧΧΧΙΙ, 1, p. 288). Aceste lucruri sunt întărite și într-o altă omilie a lui Origen, scriind: „Spre exemplu, să plecăm genunchii, rugându-ne, să ne întoarcem doar spre Răsărit, excluzând oricare alt punct al cerului spre a ne face ascultate rugăciunile” (Origen, Omilii la Numeri, V, 1, în Homélies sur les Nombres, I: Homélies I-X. Texte latin de W. A. Baehrens, Nouvelle édition par Louis Doutreleau, s.j., d’après l’édition d’André Méhat et les notes de Marcel Borret, s.j., coll. Sources chrétiennes, 415, Les Éditions du Cerf, Paris, 1996, pp. 122-124).

În ceea ce privește îmbrăcămintea potrivită în timpul rugăciunii, Origen îndeamnă la bună cuviință și simplitate: „Iată acum şi felul cum trebuie să ne rugăm: «vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ, precum se cuvine unor femei care se făgăduiesc temerii de Dumnezeu, făcându-și lor podoabă din fapte bune»” (Origen, Despre rugăciune, II, 2, pp. 201-202).

Toate aspectele exterioare ale credinciosului în timpul rugăciunii nu sunt altceva decât mărturia unei conștiințe a prezenței lui Dumnezeu și a sfinților în rugăciune: „Cele spuse adineauri le putem argumenta pe baza Sfintei Scripturi în modul următor: Cel ce se roagă se cade să ridice «mâini sfinte» (1 Timotei 2, 8), ceea ce înseamnă că va ierta tuturor greşelile lor (Matei 6, 14), alungând din suflet patima mâniei şi nepizmuind pe nimeni. Tot astfel, pentru ca mintea să nu fie stăpânită de gânduri străine, va trebui ca în timpul rugăciunii să uite tot ce nu este în legătură cu rugăciunea. Ce ar putea fi mai fericit decât acest lucru? Tocmai despre aceasta ne învaţă Pavel în întâia epistolă către Timotei, cu vorbele: «Vreau, aşadar, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cucernice, fără de mânie şi fără de gâlceavă» (1 Timotei 2, 8). Cât despre femei, ele trebuie să fie, mai ales la rugăciune, cuviincioase şi curate atât sufleteşte, cât şi trupeşte, dar, în chip deosebit, trebuie să fie temătoare de Dumnezeu, alungând din inima lor orice gând nestăpânit şi orice apucături femeieşti [...]. Ar mai putea fi pusă la îndoială fericirea unei femei care se pregăteşte de rugăciune aşa cum o arată şi ţinuta?” (Origen, Despre rugăciune, IX, 1, pp. 217-218).

În concluzie, dispozițiile exterioare în lucrarea rugăciunii nu au decât rolul de a înălţa ochii sufletului în aşa măsură încât să nu mai zăbovească asupra celor pământești şi să nu se mai lase împovăraţi de reprezentări lumeşti (φαντασία), atingând o înălţime atât de mare, încât, practic, nici să nu mai vadă lucrurile din lumea aceasta, ci să-şi pironească gândul doar la Dumnezeu, pe care-L ascultă cu respect şi cu evlavie, prefăcându-se în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (Origen, Despre rugăciune, IX, 2, p. 218).

Locul, direcția, timpul și ținuta rugătorului înlesnesc împărtășirea harului dumnezeiesc, precum ne lămureşte psalmistul când zice: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 4, 6). Înălţarea sufletului spre lumina Duhului înseamnă depărtare de cele trupeşti, căci de la o vreme nu numai că urmează Duhului, ci se şi uneşte intim cu Dumnezeu: «Către Tine ridic sufletul meu» (Psalmul 24, 1). Cum, dar, nu se va lepăda de ceea ce este ca să devină un suflet înduhovnicit? (Origen, Despre rugăciune, IX, 2, pp. 218-219).