Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Ioan Mihu, un mecenat vrednic de pomenire

Ioan Mihu, un mecenat vrednic de pomenire

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: † Visarion, Episcopul Tulcii - 07 Mai, 2020

La 2 iulie 1927 închidea ochii pentru totdeauna, în casa lui din Orăștie, cel care a fost „omul de bine”, marele mecenat Ioan Mihu, una dintre personalitățile de excepție ale vieții culturale, politice și economice românești din secolul trecut.

Considerăm ca un act de recu­noștință încrestarea câtorva rânduri despre acest mare binefăcător al neamului românesc din Ardeal și în special al Arhiepiscopiei Sibiului.

Ioan Mihu s-a născut la 17 octombrie 1854, în localitatea Vinerea din judeţul Hunedoara de atunci (în prezent judeţul Alba), dintr-o familie de țărani fruntași. Locul încărcat de istorie păstra încă amintirea luptelor cu turcii cotropitori și era în același timp de un farmec aparte.

Crescut pe plaiurile pitorești ale „Câmpului pâinii”, tânărul Ioan a primit încă din copilărie o educație aleasă și solidă, pe care a dezvoltat-o apoi în școlile înalte pe care le-a urmat. A studiat mai întâi la școlile din Orăștie, apoi la liceul din Sibiu, unde, în 1873, anul morții lui Șa­guna, își ia bacalaureatul. Urmează cursurile Facultă­ții de Drept la Universitatea din Graz și Budapesta, unde în 1883 își ia și doctoratul. Era o fire abilă, deschisă și predispusă studiului. Cunoștea la perfecție limbile germană, maghiară și franceză. A frecventat cercurile politice și culturale ale vremii, lăsând o impresie deosebită, aceea a unui tânăr manierat, ordonat și înzestrat cu o aleasă cultură universală.

Reîntors la Orăștie în anul 1883, își deschide un birou de avocatură și se interesează de situația țăra­nilor, dar și a muncitorimii din zonă. În anul 1885, ajutat de floarea inte­lectualității din Orăștie, Ioan Mihu pune bazele Băncii ,,Ardeleana”, al cărei prim director va fi. Era condus de ideea că fără progres economic nu se poate vorbi de bunăstarea maselor, iar la temelia acestuia trebuia să se afle capitalul ieftin și accesibil tuturor. Meritul lui este acela că a știut să pună această bancă în slujba românismului luptător pentru drepturi politice, culturale și religioase.

A fost, de asemenea, membru fruntaș în toate corporațiile bise­ricești din Ardeal. Pentru o anumită perioadă a condus, în calitate de președinte, și Societatea pentru fond de teatru român, deșteptând interesul publicului pentru acest lucru.

A fost însă și un om politic abil, care a știut să caute căile cele mai propice pentru dezvoltarea și afirmarea conștiinței naționale a românilor. Când în 1889 s-a votat legea maghiarizării numelor de loca­lități, Ioan Mihu a avut o atitudine intransigentă, opunându-se din răsputeri acestei aberații politice. Iată ce scria el în „Revista Orăștiei“ nr. 4, 1889: ,,Drept aceea noi așa cugetăm și simțim că români suntem și români voim să rămânem în această țară a noastră, fără a ne întreba dacă aceasta place altora sau ba; acesta este sentimentul comun al românilor, fie ei divizați în partide, confesiuni ori clase sociale diferite”.

A dus tratative și cu contele Ștefan Tisza în vederea unei împăcări între români și maghiari, deși aceasta s-a soldat cu o nereușită care va provoca o mare decepție. În urma acestui fapt se retrage definitiv la Vinerea, localitatea sa natală, unde va trăi în liniște, departe de tumultul zgomotos al arenei politice.

În februarie 1916, Mitropolitul Ioan Mețianu trece la cele veșnice, iar între numele preferate pentru ocuparea scaunului mitropolitan vacant se rostea și cel al lui Ioan Mihu, care prin influența sa ar fi putut înlătura imixtiunea guvernului în scopul de a-și servi Biserica Română din Transilvania. Mihu n-a reacționat în nici un chip, deși încrederea ce inspira - spune Silviu Dragomir - îi va fi pricinuit oarecare satisfacție. După alegerea lui Vasile Mangra în scaunul de mitropolit la Sibiu și mai ales după ce Consistoriul din Sibiu cedează în problema „zone culturale”, Mihu își dă demisia din funcția de asesor consistorial, anunțând că nu va mai participa la ședințele lui.

După anul 1918 și realizarea României Mari, Ioan Mihu se retrage definitiv din viața politică și se stabilește la Vinerea, unde pare uitat de toți cunoscuții și mai ales de cei cărora le-a fost binefăcător și ajutător în nevoi. În toamna anului 1919, omul politic Iuliu Maniu îi oferă un loc în Cameră sau în Senat, dar, politicos, Ioan Mihu a refuzat.

Singurul care a observat cu regret absența lui din viața politică a fost Mitropolitul Primat Miron Cristea, vechi prieten al său. Într-o scrisoare, acesta îi spunea următoarele: „Cred că temeinicile-ți cunoștințe și probata-ți judecată mai poate aduce neamului bune servicii. Avem lipsă de mintea luminoasă a dumitale. Apoi ai atâția prieteni și stimători care doresc să te vadă în mijlocul lor și conlucrând cu ei în împrejurări mai favorabile, ca în trecutul nostru plin de piedici”.

A fost decorat de către regele Ferdinand, iar Societatea Regală Geografică a României îl alege ca membru al său. Cu toate aceste bucurii, puține la număr, exproprierea averii sale de la Orăștie sub influența unui politician local îi va produce o mare supărare.

În urma acestui fapt, se vede nevoit să-și modifice testamentul său din 1905, prin care lasă întreaga sa avere Consistoriului din Sibiu, în sensul de a se forma o fundație pe numele său, din al cărei venit să fie susținute școli și alte instituții pentru propășirea poporului, a preoților și a învățătorilor din Transilvania, fie în plan cultural, fie în plan economic.

În capitolul al 15-lea din testamentul său spunea următoarele: „Născut din o familie fruntașă de țărani și trăind viața mea între țăranii noștri, am avut o iubire deosebită pentru ei, ceea ce mi-ar răsplăti-o cu cinste și iubire generală drept aceea am închinat și eu averea mea spre binele poporului meu”.

Ultimele zile ale vieții le-a petrecut în casa de la Orăștie. Aici s-a stins aproape uitat, dar cu sufletul împăcat că și-a făcut pe deplin datoria față de neam și față de Biserica străbună - „pustnicul din liniștea sfântă de la Vinerea”, cum îl numea Miron Cristea, viitorul Patriarh al României reîntregite.

Ziarul bisericesc de la Sibiu „Telegraful Român”, al cărui colaborator a și fost, l-a caracterizat în necrologul său: „Marele iubitor de oameni și ocrotitor de așezăminte culturale și bisericești” .

La aflarea morții sale, instituțiile publice din Sibiu au arborat drapelul de doliu, iar la mitropolie s-a arborat flamura neagră. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a delegat să-l reprezinte la slujba înmormântării pe arhimandritul Vasile Stan, viitor vicar eparhial și apoi Episcop al Maramureșului, și pe consilierul mitropolitan Vasile Bologa. De la locuința sa, trupul neînsuflețit al marelui făcător de bine a fost așezat pe un car funerar și condus de un impresionant convoi, precedat de muzică militară, spre biserica din oraș.

Slujba Prohodului s-a desfășurat în biserica din Orăștie de un sobor de trei preoți, la cei mai sus amintiți adăugându-se și protopopul Vasile Domșa din Orăștie.

După citirea Sfintei Evanghelii, a luat cuvântul arhim. Vasile Stan, care, într-o impresionantă cuvântare, a făcut un portret din cuvinte alese celui care a fost un mare mecenat al neamului și al Bisericii. Au luat cuvântul și alți repre­zentanți ai vieții publice, care i-au adus un ultim omagiu de recu­noștință pentru faptele sale generoase. După terminarea slujbei, a fost îngropat în mormântul din grădina casei sale părintești, alături de părinții săi Ioan și Paraschiva Mihu, și de fratele său Simion.

În ziua de 8 octombrie a aceluiași an, Mitropolitul Nicolae Bălan s-a recules la mormântul de la Vinerea al lui Ioan Mihu și a oficiat un parastas întru pomenirea lui, vizitând apoi și via de la Sărăcsău lăsată prin testament Mitropoliei de la Sibiu. Între timp, trupul său a fost transferat în mormântul din fața bisericii mari din Vinerea, judeţul Alba, unde în calitate de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului am oficiat o slujbă de pomenire la 8 octombrie 2004, cu prilejul vizitei la via mitropoliei de la Sărăcsău, judeţul Alba, donație a filantropului Ioan Mihu.

Prin faptul că și-a lăsat întreaga sa avere Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu, dr. Ioan Mihu se înscrie, alături de Alexandru Lebu, Victor Tordășianu și de alții, în lungul șir al binefăcătorilor acesteia. În 1938, în Editura Arhidiecezană din Sibiu apărea postum lucrarea dr. Ioan Mihu „Spicuiri din gândurile mele”, ce cuprindea crâmpeie din viața acestui mare mecenat.

În acest an comemorativ închinat filantropilor români ortodocși, îi aducem un pios omagiu și recu­noștința noastră, a celor de azi și rugăm pe Dumnezeu să-i facă parte de odihna cea veșnică, iar faptele și viața lui să ne fie tuturor imbold întru slujirea sinceră a Bisericii și a neamului.

Citeşte mai multe despre:   Ioan Mihu