Ion Agârbiceanu scria despre condiția preoților de la sate

Opera lui Ion Agârbiceanu (1882-1963) nu mai pare interesantă pentru cititorii de astăzi. Vina ar putea fi dată pe dezinteresul general față de lectură, pe programa școlară ce privește literatura, dar și pe falsa percepție că aspectele legate de problemele țărănimii de la început de secol 20 nu ne mai privesc.

Ca publicist și scriitor, Agârbiceanu a aderat la ideile Sămănătorismului, însă el nu conturează o imagine idilică a satului transilvan, dominante în scrierile sale fiind sărăcia, singurătatea, neîmplinirea socială.

Ion Agârbiceanu a debutat editorial cu volumul de schițe „De la țară”, în 1905, și avea să fie consecvent cu universul tematic abordat inițial, preocuparea sa pentru starea materială, dar mai ales sufletească și spirituală a locuitorilor din mediul rural fiind una constantă. În nuvelele și romanele sale găsim o paletă psihologică largă, pe lângă omul simplu de la sat apărând ca personaje centrale și intelectualii: învățători, preoți, notari, doctori. În plus, nici stilistica sa nu este de neglijat.

Personajele acestui scriitor „sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei”, scria George Călinescu. În mod paradoxal, cele mai reprezentative şi mai reuşite sunt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa, cum face Fefeleaga, deşi atitudinea este ambivalentă. Adevărata personalitate a personajelor lui Agârbiceanu iese la suprafață abia după ce trec prin anumite întâmplări dureroase.

Ion Agârbiceanu se arată neîntrecut nu numai în prezentarea unor destine şi cazuri care aparţin unei lumi a malformaţiilor psihice şi fizice, ci şi atunci când înfăţişează tablouri colective, cum este cazul în nuvela „Zi de târg”. Este descris aici aspectul mohorât al furnicarului unei zile de târg. Totul este întunecat, deprimant, un tablou al schilodirii sufletești și nu numai atât. Oamenii sărmani par înspăimântaţi de ceea ce au făcut și care le-a adus numai pagubă.

Nu trebuie să uităm nici dimensiunea morală și etică a operei lui Agârbiceanu. Valorile transmise - creștine, nici nu se putea altfel în cazul unui preot scriitor - transpar cu finețe, fără stridențe, din scrisul prozatorului transilvan.

George Călinescu nota în 1941: „La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului... Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Dar, desigur, dacă dorim să-l cunoaștem sau să-l redescoperim pe Ion Agârbiceanu, este obligatoriu să ne îndreptăm mai întâi către „Fefeleaga”, cea mai reușită nuvelă a sa. Mai târziu, în 1966, alt mare critic literar, Șerban Cioculescu, sublinia: „Respectul demnităţii umane, dragostea față de poporul sărac şi obidit, dorinţa de a contribui la ridicarea lui prin cultură şi prin gospodărire mai bună, patriotismul cald conferă operei agârbicene un mare prestigiu etic, o valoare educativă excepţională”.

Pe de altă parte, interesantă este și publicistica sa. Într-un articol publicat în 1947, scriitorul Ion Agârbiceanu rememora rolul preotului în viața de la sat și condițiile grele în care trăiau preoții transilvăneni alături de țăranii obișnuiți. Autorul empatizează cu persoanjele sale reale, așa cum face și cu cele literare, inspirate adesea din mediul bine cunoscut de el. Situația sărăciei extreme, a lipsei de libertate și a resurselor materiale pentru emancipare și educație este specifică pentru anii de dominație străină a teritoriilor transilvănene. Sunt concludente câteva fragmente din articolul „Sate și preoți”, publicat de autor în revista „Curierul Creştin”, la 9 noiembrie 1947: „Preotul român era iobag în rând cu ţăranii şi dădea zeciuială vlădicului străin sau chiar preotului străin. Întors de la hirotonire, preotul român intra în rândul satului, în toate zilele lucrătoare. (...) Erau îmbrăcați - el, preoteasa, copiii - ca şi ceilalţi săteni, înotau în aceeaşi mizerie ca şi ei, doar prescura deosebea prânzul de al altora. În altarul bisericuţelor de lemn abia se învârtea de mic ce era. Slujea de multe ori în potir de lemn, de corn sau de sticlă, în vreme ce în bisericile altor confesiuni erau potire de argint sau de aur, lucrate măiestrit. Nu avea cunoştinţele necesare de a ţine nu ştiu ce predici, de a tâlcui Scripturile ca preoţii teologi. Cazania lui era simplă, ca şi învăţătura lui, era aproape numai atâta cât ştiau prin tradiţia creştină şi ţăranii, credincioşii lui: adevărurile creştine fundamentale despre Dumnezeu, despre Mântuitorul, despre Preacurata, despre nemurirea sufletului, judecată, rai şi iad. Ştia şi învăţa că viaţa trebuie purtată cu răbdare, că omul e dator să se roage, să postească, să dea milă, să ţină sărbătorile, să cinstească crucea şi icoanele, să nu-şi lase copiii să moară nebotezaţi, să se spovedească măcar o dată pe an, la Paşti, şi să se cunune, să nu moară necuminecat. Dar aproape toate aceste învăţături fundamentale preotul nu le ştia din săraca lui învăţătură teologică, ci din tradiţia creştină a neamului românesc. Creştinismul s-a propovăduit mereu prin grai viu, nu prin cărţi scrise. (...) Dar deşi ţăran în rând cu ţăranii toată săptămâna, duminica şi în sărbători, omul, ţăranul, dispărea în ochii credincioşilor şi nu mai rămânea din el decât faţa sfinţită, omul de dar, preotul, părintele. Credinţa tare în mister, mistica religioasă a poporului, îl înălţa sus de tot, deasupra lui”.