Ion Creangă, mărțișor al culturii românești și educator de geniu

Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea culturală și liturgică a cimitirelor este rânduit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a ne bucura noi, românii, de aducere aminte luminoasă a multor „lucrători de suflete” păstrați în memoria istorică documentară, precum și în cea populară.

Orice neam se mândrește cu puțini sau mulți străduitori preoți, învă­țători, scriitori cu devotament nobil și smerit, presărați de Dumnezeu în comunități rurale sau urbane, spre a le educa semenilor mintea și sensibilitatea. Zeci, sute de generații de copii și pă­rinți s-au bucurat lângă oameni speciali, atașați unui scop înalt național. Acești părinți spirituali sunt așezați, prin voia Domnului, spre a pune poporului temelie curajoasă, consistentă specificului românesc. Dincolo de anumite par­ti­cu­larități ale muncii lor, preotul și învă­ță­torul se întâlnesc în truda de a îm­bo­găți capacitatea de a învăța, de a se emoționa în preajma frumosului și a binelui beneficiarilor lor adulți și copii. Și, când un om devine minunat nu numai pentru o astfel de dublă strădanie, dar mai adaugă și talentul de povestitor, el se numește Ion Creangă sau copilul Nică al lui Ștefan Apetrei, adus pe lume de mama lui, Smaranda, chiar într-o zi de 1 martie a anului 1837, ca un mărțișor ce avea să înnobileze sufletul poporului său.

Îmbrăcat în anteriu sau nu, la catedră ori în Sfântul Altar, pe ulițe sătești, dar și în capitala moldavă, humuleșteanul cu duhul umorului a pendulat dramatic între „măștile inocenței”, după cum observă și argumentează pasionatul cercetător, muzeograf și scriitor, prof. univ. Constantin Parascan, în cartea „Preoția lui Creangă” (Editura Sagi­ttarius Libris, Iași, 2003), lucrare publicată la 130 de ani de la pierderea calității oficiale de cleric și la un deceniu de la restabilirea acesteia. Prozatorul nu este o excepție în cultura noastră când vorbim de aprecie­ri­­le greșite, de nedreptățile, răutățile contemporanilor sau ale urmașilor. A persiflat pros­tia și ipocrizia și ele au reușit, parțial, să-l umilească. Cum să disimulezi, să dai subîn­țeles situațiilor, să faci pe prostul în registru genial, să fii subtil și totuși inocent, să oferi „o lume pe dos” și să fii admirat? Neapreciat la justa valoare și neînțeles îndeajuns de superiori, după 12-13 ani de slujire, diaconul Ion Creangă a fost caterisit pe motive superficiale și degenerate, rod al unor inter­ven­ții interesate.

Cât timp a fost diacon la Golia, Creangă a alcătuit „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”, reușitul său abecedar pe care îl va tipări inițial în două ediții, însumând 16.000 de exemplare, urmate de alte zeci de mii. Era în 1868. Institutorul școlar s-a gândit să-i ajute pe micuții de la Școala primară de băieți nr. 1 de la „Trei Ierarhi”, unde preda, aceasta fiind cea mai căutată școală din întreaga Moldovă.

„Misiunea preotului la sate”

Programul de viață al marelui povestitor era suprasolicitant. Îndeplinea slujirea de diacon, era prezent la lecții dimineața și după-amiaza, susținea examene și inspecții. Nu era un om comod; trudea, se implica, împlinea funcțiile încredințate. Detașându-se de si­tu­ația proprie, de post-cleric, generalizând și sintetizând idei clare, la un moment dat publi­că un articol însemnat: „Misiunea preotului la sate” (în Noul Curier Român, Iași, 19 februarie 1872, ajuns apoi și la București în ziarul Columna lui Traian, din 7 martie același an). Vorbește în text despre „misiunea încre­dințată de Dumnezeu și națiune” preotului, pe care trebuie să-l recomande munca sa, „învățător bun și conștiincios, doftor fără sete de argint și judecător imparțial”. E necesar ca preotul să se concentreze asupra școlarilor și a familiilor pentru a fi toți, împreună, în Biserică. Ce intuiție avea Creangă când cerea preoților să vorbească credincioșilor „cu un limbagiu poporal și clar”, ideile trebuind a se referi la iubire, patriotism, Dumnezeu, aprecierea naturii și a muncii! Recomandările către slujitorii Bisericii cuprindeau exerciții culturale capabile să-i sensibilizeze pe cei mari și pe cei mici. Balade, doine, relatări istorice să fie auzite în casa parohială după sfintele slujbe. Câți vor fi făcut acestea nu știm, dar îndrumarea lui Ion Creangă este o certitudine.

Sugestia pentru preoți era „să câștige simpatia și încrederea” enoriașilor, scop împlinit dacă „vizita de-a rândul pe toți fiii sufletești”. Și să fie prezența lor „însoțită de sfaturi și învățături sincere” și încheiată cu „poftirea tuturor […] bătrâni și tineri” la biserică, duminică, pentru că „are să le spună ceva frumos și folositor”. Creangă îi sfătuiește pe slujitorii de la sate „să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte o rugăciune frumoasă și să învețe a păstra dragoste și supunere către toți oamenii”. Iar pe învățător, de multe ori și preot, îl numește „părintele fiilor și fratele nostru, căci el le dă hrana minții și inimei”, fiind educatorul iubirii de țară și de Dumnezeu.

„Nu întârziați dară a-i da pe copii la învățătură”

Apelul clericului dublat de institutor era puternic: „Nu întârziați dară a-i da pe copii la învățătură și ei se vor face și mai buni la inimă și mai luminați la minte”. Autorul exemplifică în articol o încheiere a predicii duminicale, e­mo­ționantă și astăzi prin trăirea sinceră ce a dictat-o: „Fiii mei, într-un an sunt 52 de duminece și sfinte alte sărbători; în toate să ne întâlnim aicea, pentru a vă învăța cele ce sunt bune și de folos, precum îmi poruncește Dumnezeu. După Sfânta Liturghie mergeți pe la casele voastre și dați trupului hrana sa, apoi întruniți-vă la mine acasă unde vă poftesc cu toată dragostea, ca să petrecem această sfântă zi împreună”. Ziua se încheia, la sugestia lui Creangă, cu o horă a „junilor și junelor ro­mân­­cuțe”, în timp ce preotul vorbește cu bătrânii locului „despre educație, căsătorie și virtuțile familiei”.

Având propria experiență dureroasă, Creangă îl avertizează pe oricare preot să aibă ­„curagiu și energie pentru a brava obstacolele ce are să-ntâmpine neapărat chiar la cea întâi încercare a grelei sale misiuni”. Să fim atenți la cuvântul voit așezat în frază: „neapărat”! Gândea Creangă, după propria exprimare, și la o „reformă a vieții sociale de la sate”. Ce dimensiune morală uluitoare vădea Ion Creangă în acest articol, mai ales că în acel moment, oficial, nu se mai afla în rândul clerului!

Profund ortodox, preocupat de greutățile slujitorilor Bisericii, viitorul povestitor scrie și articolul „Jesuitismul în România” (Noul Curier Român, Iași, 8 aprilie 1872), susținând un curat sentiment național și atașament la credința strămoșilor. Uneltirile, însă, l-au urmărit pe Creangă, având chipul unor superiori din sistemul de învățământ, care l-au suspendat pe institutorul devotat copiilor. S-a procedat astfel, în ciuda adresei revizorului școlar, citată de C. Parascan în cartea sa menționată: „Ca institutore, acest om era neimputabil ­
[…] corpul [sportul] și inteligența erau deopotrivă cultivate copiilor”.

De asemenea, girând incontestabil valoarea bunului său prieten, însuși Mihai Eminescu avea să lase mărturia: „Mai cu samă mă închin cu multă plecăciune […] stăruitorului întru cele bune și creștinești, Creangă”.

„Se reabilitează memoria diaconului Ion Creangă”

După 120 de ani, la Biserica „Sfinții 40 de Mucenici” din Iași, întâiul lăcaș unde a slujit, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh de astăzi, analizând propunerea mai multor intelectuali în frunte cu poetul Ioan Alexandru, avea să restaureze memoria diaconului Ion Creangă, care a fost reașezat în rândul clericilor ortodocși români, în rugăciuni și la alte evenimente ale Bisericii dedicate memoriei sale urmând a fi pomenit, pentru totdeauna, ca „diaconul Ion”. Astfel, nu fără o puternică legătură simbolică, chiar în Duminica Sfinților Români, serbată în 20 iunie 1993, Cancelaria Mitropolitană emitea actul nr. 3690 în care stă scris: „Studiind cazul clericului Ion Creangă, mare povestitor al neamului românesc, care, prin Hotărârea nr. 265 a Dicasteriei Mitropolitane, a fost exclus din cler, și constatând că motivele care au dus la luarea acestei hotărâri nu sunt extrem de grave și merită o sancțiune mai blândă; ţinând seama de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime a fost și este Biserica Ortodoxă Română, numită de marele Mihai Eminescu mamă spirituală a românilor; Hotărâm: Se reabilitează memoria diaconului Ion Creangă, fiu al Bisericii Ortodoxe Române, mare scriitor național”.

Însuși locul care a găzduit evenimentul, ­singura biserică din Iași cu hramul Sfinților 40 de Mucenici, dincolo de legătura istorică cu scriitorul, astăzi ne duce cu gândul și la aspectul muceniciei sociale și profesionale prin care a răzbătut marele Ion Creangă, pentru a deveni aur lămurit în foc, ce urma să împodobească pentru totdeauna istoria literaturii române mai ales pentru talentul de a povesti scriind cu mult umor și ironie nevinovată. În afară de grelele pătimiri personale, la 21 de ani a îndurat moartea neașteptată a tatălui și toate greutățile generate în familie. Profund matur și trăind cuvintele de mai târziu („Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile”), nu a stat deoparte, ci a vibrat întreaga viață, manifestând dragoste față de frații mai mici, pe care i-a și adus în Iași, ca să locuiască împreună și să-i formeze pentru viață.

Întrucât poate aceste amănunte din viața lui Ion Creangă sunt necunoscute multora dintre conaționalii lui, devine firesc și interesul pentru cele consemnate mai sus. Despre Creangă află mai întâi copiii din clasele primare citind poveștile cu tâlc despre posibilele situații de viață cu morală evidentă, dar și pline de pasaje care provoacă râs pe înfundate sau în hohote. Personajele hâtre amuză și instruiesc în același timp. Evident, învățătorul sau părintele lector poate da explicații, se poate amuza împreună cu micul ascultător. Into­nația, expresivitatea transformă ceasul citirii într-o scenă de teatru cu mult câștig pentru copil.

Tipologii umane întâlnite cândva în Humulești

Lumea poveștilor e una cunoscută de autor în satul natal și transfigurată artistic prin enormul său talent. Tipologii umane întâlnite cândva în Humulești au viață, conving. Prostănaci, șireți, aiuriți, nătăfleți, tăntălăi, dar fără răutate activă, populează cu diferite nume auzite în lumea satului sau inventate, unele generice: Dănilă Prepeleac, Harap-Alb, fata babei și a moșneagului, soacra, nurorile. Originalitatea acestei proze se evidențiază și prin explozia de bunăvoie generată de situații și limbaj. Starea de bine a cititorului sau a ascultătorului vine și din incapacitatea răului absolut de a umbla prin lume sub chipul unor făpturi groaznice, producând ceea ce se numește azi horror. Ai impresia că mâine, ori peste o săptămână, te poți întâlni cu personajele poveștilor să le dai binețe și să stai la taclale cu ele. Câtă diferență față de multe texte de astăzi recomandate copiilor, sufocate de arătări înfiorătoare, moarte, distrugere, ură, unde nu se regăsește nimic din seninătatea educativă și haioasă a poveștilor lui Creangă. Fără bunici la sat, fără natură firească, fără haz de necaz, fără ironie și autoironie, copiii urbani îndeosebi nu pot afla nimic despre tradiția românească, istețimea apreciată sau râsul ca armă terapeutică.

Ion Creangă este un povestitor unic, oferind, pe fundalul textelor, lumea satului românesc cu tipuri umane recognoscibile, comportament, atitudini, mentalități, iar, în prim-plan, vorbirea orală, ușor moldovenească, dar muzicală. Nu se poate să nu reamintim aici faptul că Ion Creangă a mai lăsat generațiilor de copii dintotdeauna în spațiul nostru național și o carte a unui adult care reînvie literar părinți, neamuri, vecini, prieteni, jocuri, năzdrăvănii, adică „Amintiri din copilărie”, care și trimit la nemuritoarele amintiri din copilărie ale fiecăruia. Lumea din această carte este necunoscută, poate și neînțeleasă, pentru mii de școlari din orașe. Doar joaca și poznele sunt familiare. Dar parcă joaca lui Nică din Humulești e „mai joacă”, poznele sunt „mai pozne”. E un motiv printre altele să atragă. Intri și ieși din copilărie lecturând, semeni cu personajul cocoțat în cireș sau dus cu pupăza la iarmaroc. Nu se întâmplă nimic eroic, senzațional, fantastic. E firescul și bucuria de a fi copil, fără umbră de necazuri. Nică nu zboară, nu se urcă în cârca animalelor, nu bate palma cu vrăjitoarele, nu iese din timp ca să revină, nu străbate spații ca să învingă el, copilul, un dușman apărut de nu știu unde. E firesc în năzbâtii banale, se bucură de iubirea părinților, i-ar fi dragă școala și nu prea, s-ar juca cât e soarele pe cer. E definiția pură a copilului. Cu drag își aduce aminte de copilărie Ion Creangă, de drag și cu melancolie a lăsat cartea altor Nică.

Și „Amintirile din copilărie” pot fi un muzeu al satului tradițional, al oamenilor omenoși, al copiilor fericiți, al poftei de a râde sănătos, al Binelui lucrător în viața fiecăruia. Neîndoielnic, Ion Creangă e român curat! Pentru el și pentru multe alte stele prin care s-a luminat neamul se cuvine să ne rugăm adesea și să le vizităm locurile de unde așteaptă învierea cea de obște, mormântul marelui povestitor aflându-se în ­cimitirul Eternitatea din Iași.