Isihasmul, puterea rugăciunii inimii

În istoria monahismului ortodox, fenomenul duhovnicesc care se consti­tuie în pilon de bază este isihasmul. Sfântul Grigorie Palama consideră isihasmul „singurul scop al viețuirii creștine”. în centrul pre­ocupărilor duhovniceşti ale isihastului este dobândirea bucuriei luminii Schimbării la Faţă a Domnului de pe Muntele Tabor pe care au trăit-o Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan.

Din primele veacuri creştine şi până astăzi, Biserica a avut şi are oameni duhovniceşti care trăiesc în isihie. Ei au în centrul căutărilor duhovniceşti vederea luminii necreate şi netrecătoare în care S-a arătat pe Tabor Hristos Domnul uceniciilor Săi, `pe cât li se putea”, după cum ne spune troparul Schimbării la Faţă: „Schim­batu- Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie”.

Isihasmul are ca scop „să-l conducă pe om la o relaţie personală şi la o comuniune cu Dumnezeu”, după cum spune profesorul grec de teologie Georgios I. Mantzaridis. Tot el subliniază importanţa lui în Istoria creştinismului: `Isihasmul nu constituie un fenomen sezonier sau periferic al istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este unul dintre pilonii de bază ai tradiţiei monahale, pecetluind de-a lungul vremii caracterul vieţii ei duhovniceşti”.

În centrul trăirii isihaste stă Rugăciunea inimii sau a lui Iisus: `Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Ea izvorăşte din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei stăpânită de un duh rău: `Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 15, 22) sau cea a vameşului din templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Părinţii isihaşti practică rugăciunea neîncetată prin care vor să ajungă la desăvârşirea duhovnicească. Ea răspunde îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tes. 5, 17). Iar un trăitor român al isihiei în Muntele Athos, părintele Petroniu Tănase ne spune că acest cuvânt al Apostolului Neamurilor stă la originea rugăciunii neîncetate, făcând distincţie între rugăciunea inimii şi a minţii: „Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte”. Aghioritul român evidențiază faptul că îndemnul Sfântului Pavel este pentru toţi cei botezaţi, fiind „actual şi valabil nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând”.

Toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască bucuriile duhovniceşti izvorâte din trăirea isihastă. Fiecare dintre noi poate deveni un isihast dacă pune în centrul preocupărilor sale desăvârşirea duhovnicească prin asceză şi rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă să ne rugăm cu toată fiinţa noastră pentru că sufletul nostru trebuie să spună Rugăciunea lui Iisus `cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Scopul practicării acestei rugăciuni după Sfântul Nicodim este `dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”.

Rugăciunea inimii ne este explicată în detaliu de către un trăitor aghioritic, părintele arhimandrit Emilianos Simonopetritul: „Înălţând glasul nostru şi strigând «Doamne!», Îl slăvim pe Dumnezeu, pe Împăratul lui Israel, pe Ziditorul celor văzute şi nevăzute, Atotputernicia Lui, de Care se tem heruvimii şi serafimii. Prin dulcea chemare şi invocare a numelui «Iisus», mărturisim că Hristos, Mântuitorul nostru, este prezent şi, plini de recunoştinţă, Îi mulţumim că ne-a gătit viaţă veşnică. Cu al treilea cuvânt, «Hristoase», teologhisim, mărturisind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Nu de un Om am fost mântuiţi, nici de vreun înger, ci de Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. În continuare, prin cererea «milu­ieş­te-mă», ne închinăm şi ne rugăm ca Dumnezeu să fie milostiv cu noi şi să împlinească cererile folositoare pentru mântuirea noastră, dorinţele şi tot ceea ce inima noastră are nevoie. Iar acel «pe mine» are mare importanţă! Nu e vorba doar de mine însumi, ci e vorba de toţi cei înfiaţi în Împărăţia lui Hristos, în sfântă Biserica Sa, sunt toţi aceia ce sunt mădulare ale Trupului Său. În sfârşit, pentru ca rugăciunea noastră să fie deplină, încheiem cu cuvântul «păcătosul», mărturisind că suntem păcătoşi, aşa cum au mărturisit toţi sfinţii, şi au devenit, prin acest cuvânt, fiii luminii şi ai zilei. Din cele de mai sus, înţelegem că rugăciunea este totodată slăvire, mulţumire, teologhisire, cerere şi mărturisire”.

Prin rostirea permanentă a acestei rugăciuni isihastul vrea să ajungă să trăiască bucuria şi fericirea Raiului încă din lumea aceasta. Omul rugător ajunge să vadă prin isihie ce s-au învrednicit să trăiască Apostolii pe Tabor, lucru exprimat sintetic de condacul Schimbării la Faţă: „În munte Te-ai schimbat la faţă şi, pe cât au putut, ucenicii Tăi au văzut slava Ta, Hristoase Dumnezeule; pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă pătimirea Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”. Deci, ei ajung să vadă, ca şi ucenicii, pe cât se poate slava lui Hristos. Ce bucurie poate fi mai mare în lumea aceasta decât întâlnirea cu Hristos în slava Sa dumnezeiască. Înţelegând astfel căutarea lor duhovnicească, desluşim taina lepădării lor de cele lumeşti şi trecătoare pentru a urma întru totul lui Hristos şi a căuta în toată existenţa lor Împărăţia lui Dumnezeu, fiind ascultători ai cuvântului Domnului din Sfânta Evanghelie: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

În istoria Ortodoxiei regăsim numeroşi isihaşti care s-au învrednicit să guste din bucuria Raiului încă din timpul vieţii pământeşti. Ei sunt cei care prin trăirea lor duhovnicească ne arată cum să ajungem la sfinţenie şi la bucuria trăită de Apostoli pe Tabor când Hristos Domnul S-a schimbat la faţă.