Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Istoricul termenului „Filioque“

Istoricul termenului „Filioque“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 08 Sep, 2010

Cea mai importantă controversă legată de Crez apare fără îndoială odată cu introducerea în Apus a termenului de Filioque. Cu toate că majoritatea specialiştilor sunt convinşi că termenul apare odată cu Sinodul de la Toledo din anul 589, ei precizează că istoricul acestuia se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Ne propunem să discutăm istoria acestui cuvânt, anterioară primei sale folosiri, precum şi motivele principale care au dus la includerea sa în Apus în cadrul textului Crezului ortodox.

Fără îndoială, multe persoane sunt decise să considere că introducerea acestui adaos în cadrul textului Crezului ortodox constituie o erezie. Trebuie să reamintim însă că textul Crezului a suferit de-a lungul primelor patru secole numeroase modificări. De la mărturiile scurte existente în scrierile Sfintei Scripturi sau în practica baptismală a Bisericilor importante s-a ajuns de-abia în anul 381, odată cu al doilea Sinod Ecumenic la un rezultat final consistent şi decisiv.

Istoria termenului în Apus

Cu toate acestea, textul Crezului nu a fost receptat în toate provinciile Imperiului Bizantin decât la mijlocul secolului al V-lea, iar prima introducere a sa în Liturghie aparţine monofiziţilor antiohieni, la începutul secolului al VI-lea. Prin urmare, este incorect să considerăm o erezie în sine modificarea textului Crezului. Dacă s-ar fi respectat în literă hotărârea primului Sinod Ecumenic, de a nu se mai modifica deloc textul Crezului, atunci nu am mai fi avut astăzi decât şapte articole de credinţă, iar nu 12. De altfel, Sfântul Vasile cel Mare, confruntându-se cu această problemă a extinderii textului Crezului, a declarat că este necesară aprofundarea învăţăturii despre Sfântul Duh, iar acest aspect nu va dăuna învăţăturii de credinţă. Prin urmare, putem spune că reprezentaţii de la Toledo nu au gândit greşit din punct de vedere practic. Greşeala lor este mai mult dogmatică. Vom observa că şi această eroare putea fi uşor susţinută de diverse texte patristice anteriore. Astfel, suntem de acord cu precizarea făcută de specialişti astăzi, conform căreia "în timpul secolelor primare ale Bisericii, tradiţia greacă şi cea latină au respectat aceeaşi credinţă apostolică, dar s-au diferenţiat în privinţa descrierii relaţiilor intra-trinitare" (The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St Vladimirâs Theological Quarterly 48:1 ş2004ţ, p. 97). În privinţa descrierii acestor relaţii între Persoanele Sfintei Treimi au existat diferenţe datorate termenilor folosiţi. Dacă în Răsărit întotdeauna accentul a fost pus asupra existenţei a trei Persoane diferite, în Apus s-a accentuat unitatea de fiinţă a lor. De asemenea, teologi latini precum Tertulian sau Sfinţii Ilarie de Poitiers şi Ambrozie al Milanului afirmă mai mult sau mai puţin explicit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul. Chiar dacă Sfântul Ambrozie însuşi sau Fericitul Augustin merg mai departe afirmând explicit purcederea Duhului de la Tatăl şi de la Fiul, totuşi ei nu au susţinut niciodată termenul de Filioque aşa cum a fost explicat şi utilizat mai târziu de teologia romano-catolică.

"Nici unul dintre aceştia nu face o reflecţie suplimentară asupra modului de purcedere a Duhului Sfânt. Toţi sunt preocupaţi să sublinieze egalitatea fiinţială a Persoanelor Sfintei Treimi şi toţi mărturisesc că doar Tatăl este sursa Fiinţei divine" (The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirâs Theological Quarterly 48:1 ş2004ţ, p. 98). Prin urmare, Filioque poate fi considerat drept un termen cu istorie patristică, dar în nici un caz nu poate fi interpretat şi utilizat aşa cum a făcut-o teologia catolică ulterioară Sinodului de la Toledo din anul 589.

Sinodul de la Toledo

În anul 589, sub conducerea regelui vizigot Recared, s-a întrunit al treilea Sinod local de la Toledo. Încă din primul canon emis, sinodul recunoştea importanţa primelor patru Sinoade Ecumenice petrecute până în acel moment, dar nu amintea nimic de cel de-al cincilea, ţinut la Constantinopol în 553. Fără îndoială, importanţa acestuia nu fusese încă receptată peste tot. Ne aflăm la "doar" la 36 de ani distanţă. Veştile circulau greu, iar noile hotărâri erau privite cu scepticism. În cel de-al treilea canon, Sinodul toledan anatemiza persoanele care nu credeau că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul. S-a precizat în cercetările actuale faptul că regele Recared considera că astfel se combătea eficient arianismul. Tatăl şi Fiul erau văzuţi ca fiind egali în această direcţie. Recared a decis, de asemenea, ca textul Crezului să fie introdus în Sfânta Liturghie cu acest adaos. De aici, fenomenul s-a extins şi în Galia, unde va cunoaşte o amploare deosebită în vremea împăratului Carol cel Mare. În anul 680, un alt sinod ţinut de data aceasta în Marea Britanie la Hatfield, sub conducerea episcopului Teodor de Canterbury, a decis acelaşi lucru, dovadă că termenul Filioque începea să capete amploare.

Trei motive ale introducerii în Crez

Chiar dacă sinoadele de la Toledo şi Hatfield au transformat o moştenire patristică într-o direcţie greşită, totuşi introducerea acestui adaos în Crez nu este exclusiv vina lor. Principalul "vinovat" de amploarea curentului este Fericitul Augustin. Spre deosebire de antecesorii săi faimoşi, precum Ambrozie al Milanului sau Ilarie de Poitiers, Augustin a dus la extrem părerea acestora privind purcederea Duhului Sfânt. Deşi în tradiţia patristică anterioară accentul era pus asupra purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl, prin Fiul, Fericitul Augustin a insistat asupra purcederii Sale atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul. Cu toate acestea, nici el măcar nu a susţinut doctrina acestui termen aşa cum este dezvoltată mai târziu de teologii catolici. În ciuda acestui fapt, scrierile sale au constituit principalul argument al dezvoltării acestei opinii greşite. Un al doilea aspect care a contat în privinţa introducerii termenului Filioque în textul Crezului este faptul că nu exista o formulă unică de mărturisire a credinţei. Astfel, deşi Crezul niceo-contantinopolitan era considerat textul complet şi corect în majoritatea provinciilor Imperiului Bizantin, alături de acesta mai erau utilizate şi alte mărturisiri de credinţă baptismale mai lungi sau mai scurte, considerate demne de a fi păstrate, deşi se dovedeau clar incomplete. Astfel, a fost destul de simplă introducerea unui nou termen într-o mărturisire de credinţă. Din nefericire, nu avem posibilitatea încă de a cunoaşte dacă termenul a fost introdus şi în alte mărturisiri de credinţă cu excepţia Crezului niceo-constantinopolitan. Cu toate acestea ne permitem emiterea unei ipoteze şi anume că acesta nu a fost un caz izolat. De altfel, cel de-al treilea motiv este acela că, în perioada respectivă, în Apus era foarte uzitat aşa-numitul Simbol Atanasian considerat ca aparţinând Sfântului Atanasie cel Mare, dar fiind de fapt notat în zona Galiei în jurul anului 500. Cezar de Arles (mort în 542) îl aminteşte într-una dintre operele sale. Este clar că acest Simbol de credinţă era influenţat de speculaţiile teologice ale Fericitului Augustin legate de Sfânta Treime. În text se aminteşte clar purcederea Duhului Sfânt atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul.

Dispute provocate de termenul "Filioque"

Observăm că termenul Filioque a fost introdus în Crezul niceo-constantinopolitan datorită unui anumit istoric anterior şi a unei conjuncturi care a favorizat acest aspect în Apus. Nu putem considera o erezie faptul că reprezintă un adaos la Crez, deoarece, dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci ultimele cinci articole ale Crezului niceo-constantinopolitan reprezintă ele însele o inovaţie. Eroarea sa este de natură strict dogmatică deoarece denaturează adevărata relaţie intra-trinitară dintre Persoanele Sfintei Treimi. Duhul Sfânt nu poate purcede decât de la Tatăl, iar nu şi de la Tatăl şi de la Fiul. Vom observa mai multe critici aduse acestui concept în opera părintelui Stăniloaie atunci când ne vom ocupa de acest aspect. În următorul articol însă, ne vom îndrepta atenţia asupra disputei existente asupra termenului Filioque în vremea împăratului franc Carol cel Mare.

"Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci."

Simbolul de credinţă, art. VIII