Iubirea și grija pentru bătrâni, expresie a valorilor creștine

Omul este supus unui proces de schimbare pe tot parcursul vieții sale, bătrânețea fiind punctul culminant al schimbărilor survenite de‑a lungul anilor. Bătrânețea, „această toacă de vecernie a vieții”, cum o numea scriitorul Vasile Ghica, reprezintă perioada apogeului trăirii pământești. Perioada este marcată de slăbirea trupului și a puterii, dar aduce cu sine sporirea înțelepciunii, a răbdării și a rugăciunii. Vârstnicii sunt persoane ocrotite de Dumnezeu, modele de moralitate, înțelepciune și plini de valori, constituind un factor atât de important pentru generația tânără și societatea contemporană.

Principiul care stă la baza comuniunii cu persoanele de vârsta a treia a fost și este iubirea față de aproapele, reprezentând cea mai mare poruncă, așa cum Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12, 30‑31). Drept aceea, ideea dragostei este împărtășită, întărită și continuată, reprezentând cea mai mare virtute, așa cum spunea și Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Corinteni 13, 4‑6).

Din acest principiu s‑a născut filantropia, termen ce provine din limba greacă și desemnează „iubirea faţă de oameni”. În istoria Bisericii, exemplele de manifestare a acestei iubiri pentru persoanele vârstnice sunt numeroase și încep încă din perioada Noului Testament. Principiul a continuat veacuri de‑a rândul, regăsind exemple precum Sfântul Vasile cel Mare, care a înființat, în apropiere de Cezareea, un mare centru, denumit în popor ca Vasiliada, în care au fost ridicate biserici, spitale, azile pentru bătrâni, case pentru găzduirea străinilor și multe altele. Acest așezământ demonstrează că exista o grijă deosebită față de categoriile vulnerabile ale societății precum orfani, străini și mai ales bătrâni, încă din primele veacuri ale creștinismului. Sfântul Grigorie Teologul descrie așezământul filantropic al Sfântului Vasile ca „monument de evlavie” și „tezaur al tuturor”, datorită importanței acestui loc crucial pentru semenii aflați în grele încercări. Un alt exemplu este și Sfântul Ioan Gură de Aur, care, odată ajuns Arhiepiscopul Constantinopolului, a ridicat spitale pentru bolnavi și numeroase așezăminte pentru bătrâni, orfani și săraci.

Prin aceste exemple se poate observa că istoria filantropiei se întinde pe multe veacuri, că există, în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi, de dragoste față de oameni, încă din vremurile nou‑testamentare și că s‑a transmis și a evoluat în direcția ajutorării aproapelui. Privind la contextul socio‑politic în care ne situăm și la crizele cărora suntem supuși în această parte a istoriei lumii, grija și iubirea devin o datorie și mai mare față de cei aflați în grele încercări.

În zilele noastre, omul este dator să ducă mai departe valorile creștine, pe care oamenii aleși ai Bisericii le‑au învățat și aplicat de‑a lungul secolelor, de aceea este datoria noastră principală să oferim respect tuturor oamenilor și să empatizăm cu cei greu încercați. Grija și dragostea față de persoanele aflate la vârsta a treia s‑au transmis până în zilele noastre, Biserica lucrând pentru ocrotirea persoanelor vârstnice, cinstindu‑le vârsta și ceea ce înseamnă aceștia pentru comunitate. La fiecare Sfântă Liturghie se aduc rugăciuni pentru ei, căci rugăciunea „este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele” (Valeriu Gafencu, Calea spre fericire, Editura Agaton, Făgăraș, 2006, p. 26). Pe lângă aceasta, Biserica desfășoară numeroase activități de sprijinire și ajutorare a celor ce caută mângâiere în ultima parte a călătoriei lor pământești.

Realitățile lumii contemporane sunt foarte dureroase pentru bătrâni sau bolnavi, fie că sunt marginalizați și supuși excluziunii sociale, fie că sunt lăsați în singurătate și durere, sau că sunt necinstiți, fiind supuși abuzurilor de tot felul ale lumii moderne în care trăiesc. Toate aceste provocări ale vremurilor pe care le trăim ne fac să ne punem și mai mult întrebarea: Cum pot fi ajutați vârstnicii să depășească aceste impedimente apărute în viața lor? Răspunsul tuturor problemelor îl reprezintă grija pentru aproapele, privit ca solidaritate, implicare, comunicare, comuniune și empatie. Atât comunitatea creștină în general, cât și Biserica Ortodoxă în special își continuă misiunea de a avea grijă de enoriași, fondând centre de îngrijire, azile și spitale dedicate îngrijirii persoanelor vârstnice și bolnavilor. În sprijinul bătrânilor, prima zi din octombrie este dedicată drepturilor persoanelor de vârsta a treia, instituită în 1990 de către Organizația Națiunilor Unite, vizând sprijinirea vârstnicilor, demonstrând importanța atât socio‑economică, cât și spiritual‑culturală a acestora pentru societatea actuală.

Ca buni creștini trebuie să căutăm să împlinim poruncile dumnezeiești, să ne însușim valorile creștine, să căutăm apropierea de bătrânii noștri și să‑i ajutăm în momentele grele din viață, să‑i iubim, să‑i sprijinim în toate problemele, să nu fim indiferenți la durerile lor, ci să solidarizăm cu cauzele lor. Bătrânii au nevoie de sprijinul și ajutorul nostru. Li se cuvinte un mare respect pentru ceea ce înseamnă ei pentru comunitate, fiind învățători și modele de rugăciune către Dumnezeu. Astfel, în Sfânta Scriptură avem exemple despre purtarea față de bătrâni, ca în cartea Pildele lui Solomon (23, 22), unde se spune: „Ascultă pe tatăl tău care te‑a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână”. Este important să transmitem faptul cinstirii și prețuirii celor aflați în grele încercări ale vieții, ceea ce constituie o unitate solidă pentru comunitate și Biserică.