Jertfă, misiune și filantropie într-o familie mărturisitoare

Mulți dintre noi am aflat despre familia profesoarei de religie Mioara Grigore prin intermediul cărții „Cancerul, dragostea mea”, apărută în anul 2014, sau pe calea reportajelor realizate chiar în sânul familiei, la Tărtășești în județul Dâm­bovița, nu departe de București. În data de 2 martie 2015, autoarea cărții a trecut la Domnul, iar două zile mai târziu a avut loc slujba de prohodire la Biserica „Călugărul” din localitate. În urmă cu patru ani, la începutul lunii martie, cu ocazia împlinirii unui an de la mutarea sa la Domnul, cartea a fost relansată, în semn de comemorare și profundă cinstire a autoarei, soției și mamei jertfelnice Mioara și, totodată, în scop filantropic, pentru susținerea celor cinci copii, Maria, Antonie, Nectarie, Justina și Macrina. Au trecut deja cinci ani de la plecarea doamnei, a cărei misiune continuă prin rândurile scrise cu literă de aur lămurită în cuptorul suferințelor transfigurate în bucurie și filantropie sufletească spre învierea multora dintre noi.

„Să ne bucurăm!”

Cine, dintre cititori, a ascultat cuvântul doamnei Mioara, ținut cu ocazia prezentării inițiale a lucrării, poate realiza că această mamă și soție de vocație, în pragul plecării din lumea noastră, îndemna cu o convingere pătrunzătoare, „să ne bucurăm, să ne bucurăm, să ne bucurăm!”. Mesajul acestei mărturisitoare are chiar puterea să ne facă mai hotărâți în a lua și mai în serios viața creștină. Mărturia care răzbate din cele 200 de pagini ale volumului este teologică în adevăratul sens. Este pe deplin creștină, are putere lucrătoare și e plină de adevăr, pentru că ne îndemna la bucurie - lucru sfânt - ea, care vreme de șase ani s-a aflat în adânci suferințe sufletești și trupești, când oamenii adesea numai de bucurie nu-și mai aduc aminte. În acest caz, ne putem da seama cu toții că este vorba și de o anumită treaptă de desăvârșire. Acum, nădăjduim să fie cu totul în apropierea lui Dumnezeu și, totodată, mijlocitoare pentru soț și copii, precum și pentru toți cei care, din ce în ce mai numeroși, se află în încercări asemănătoare. În cartea mărturisitoare a sa, autoarea a mai amintit, printre altele, și de sfatul valoros al unui stareț rus, anume, că un mare dar pe care îl putem oferi lui Dumnezeu în această lume, în aceste vremuri mai cu seamă, este îndelunga răbdare, lucru atât de scump și minunat exprimat sau strigat, ca un laitmotiv al vieții duhovnicești, de către cunoscutul duhovnic al românilor, părintele Cleopa Ilie. Virtutea aceasta este născătoare de virtuți și făcătoare de minuni, asemănându-l pe om cu Dumnezeu Cel veșnic, statornic și netrecător. Însuși Dumnezeu are răbdare cu noi! Atât de potrivit s-a spus, ca oarecând românul înțelept, „că pentru copii mai ține Dumnezeu lumea”, la fel, „că rugăciunile bolnavilor mai țin țara noastră”. Sunt sfinți, ca marele Ierarh Nectarie de la Eghina, Efrem cel Nou sau Ioan Rusul, a căror cinstire s-a consolidat și amplificat mai ales prin evlavia și căutările oamenilor în­durerați de grele suferințe și, de asemenea, sunt mănăstiri în țara noastră care au înflorit tot datorită rugăciunilor la acești sfinți alinători și taumaturgi.

Credința, cunoașterea lui Dumnezeu pătrund prin căi și căi în viețile oamenilor. De pildă, demult, cultura a fost numită, și cu sigu­ranță că rămâne, un vehicul al credinței. În prezentul nostru, adesea, tot un vehicul al credinței și chiar al convertirii totale sunt suferința și iminența sfârșitului, astfel încât inspirat s-a ajuns și la ideea unei alte posibile cărți sub titlul „Sfinții spitalelor de oncologie” (Viorel Grigore).

Privind la jertfelnicia Mioarei Grigore și a întregii sale familii, este de dorit să rodim întru răbdare sfântă. Ce dar! Oare, în general, cât reușim să trăim în logica Crucii, așa cum se exprimă părinții îmbu­nătățiți? Acolo, în Sfânta Cruce, este cuprinsă toată taina vieții creștine de fapt - pătimire, moarte și înviere. Acolo este acea cunoaș­tere a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții, așa cum ne învață părintele Dumitru Stăniloae, de asemenea om al durerilor și al suferințelor asumate împreună cu familia. Prin rugăciune fierbinte, cel drag trecut la Domnul poate fi simțit chiar mai viu decât era în viață. Avem nădejde că mama și soția Mioara este deja un suflet salvat și, desigur, un model creștin pentru orice tânără soție și mamă de astăzi.

Un profesor de teologie al zilelor noastre spunea studenților, la curs, că minunea cea mai mare din Univers este însăși viața Mântuitorului Hristos pe pământ, a Fiului lui Dumnezeu, care dintotdeauna a avut starea de înviere. Învierea este mai ales a noastră prin El. Prin Învierea Sa se deschid ochii oamenilor asupra vieții Lui. Pentru Mântuitorul Hristos, ca și pentru toți cei care trăiesc în El, moartea nu servește decât ca să arate că nu-i poate ține. Mai mult, din moarte ieșim tot timpul cu dobândă, precum grâul din pământ.

O mamă jertfitoare, care se temea, nu atât de moartea ei, cât de durerea și grija pentru ce lasă în urmă. Îndrăznim să credem că, de acum, doamna Mioara este bine. A dus crucea și a biruit. Oarecum, problema este cu cei care rămân îndurerați după plecarea celor dragi și atât de necesari în viața lor. Însă, prin puterea rugăciunii și a nădejdii, care, așa cum s-a spus, este virtutea care ne leagă cel mai mult de veșnicie și de Înviere, trecerea din această lume este înțe­leasă și depășită ca trecere, iar nu ca final tragic. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă cu multă fermitate la nădejde, învățând că, dacă ți-a dat Hristos Învierea cea mare, realizată în El, cu siguranță ți-o va da și pe cea mică în ziua aceea.

Putem fi siguri că soțul devotat al Mioarei, profesorul Viorel Grigore, având nădejde și sprijin în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu mângâierea care vine de la copii, a biruit deja durerea despăr­țirii temporare. Trecerea la cele veșnice a soției a făcut să încununeze și mai mult aleasa viață a familiei sale. Cei care deja au citit cartea Cancerul, dragostea mea, dar și pe cea care o continuă - Propunere pentru nemurire -, scrisă de bărbatul-soț ca ofrandă anamnetică în cinstea soției și ca prinos de recu­noștință pentru binefăcători, pot înțelege mai bine că o așa luptă, asumată cu adevărat după Evanghelie, fără plecarea la cele veșnice a Mioarei, nu ar fi avut aceeași statură duhovnicească. Minunea cea mai mare în cazul dnei Mioara nu ar fi putut însemna o posibilă vindecare a cancerului, ci ceea ce deja s-a realizat: zile și ani de cumplite suferințe transformate în dragoste, care în cele din urmă a mers până la jertfa plecării timpurii din această lume, de care mulți dintre noi ne despărțim atât de greu. (Va urma)